Mi-am amintit, alaltăieri seară, împreună cu prietena mea, Sorina, de o ieșire „pe teren”, cum denumeam odinioară vizitele făcute oriunde, pentru documentare. Se întâmpla pe la începutul anilor 2000, când, aflate într-un sat nu foarte îndepărtat de Arad, am revenit la redacție cu „material” pentru câteva reportaje de excepție. Pe unul însă îl țin minte în mod deosebit. Stătusem de vorbă, câteva ore bune, cu familia unei fetițe de doar 10 ani – să-i spunem „Ana” – care avusese ghinionul să fie infectată cu virusul HIV, în timp ce fusese purtată prin mai multe spitale, pentru o boală căreia medicii nu reușeau deloc să-i dea de cap. Avusese nevoie inclusiv de o serie de transfuzii, dar, în cele din urmă, bolii de care suferea i s-a găsit și leacul, însă cu prețul incredibil al contractării, pe cale spitalicească, a unuia dintre cele mai nemiloase virusuri, lucru parcă de neconceput pentru secolul în care trăim. Și, totuși…

La început, părinții n-au spus nimănui nimic. Nicio vorbuliță. Au ținut informația pentru ei, fiind perfect conștienți de faptul că oamenii, din necunoștință sau pur și simplu din prostie, ar fi putut persecuta copila în fel și chip. Secretul însă n-a fost posibil să fie ținut pentru prea multă vreme, în comunitatea mică a satului în care trăiau. Informația a „transpirat”, mai ales că fetița avea adeseori stări care nu-i permiteau să meargă la școală, fiind nevoită să apeleze la medicul și asistentele de la dispensarul din sat, pentru câte-un consult sau tratament de urgență, astfel că toată lumea a ajuns să afle, în cele din urmă, de virusul nemilos cu care aceasta era nevoită să conviețuiască.

Așa stând lucrurile, teama părinților ajunsese să fie justificată. Oamenii, cât ce-au aflat de virusul cu care fetița fusese infectată, au făcut clacă la Căminul Cultural, fiind prezenți în special părinții colegilor de clasă ai micuței, dar și foarte mulți părinți ai copiilor din alte clase, hotărând împreună că fata nu mai are ce căuta la școală, că le pune în pericol odraslele. Indiferent cât s-a străduit medicul de la dispensar să le explice tuturor că virusul HIV nu se transmite decât pe cale sexuală, materno-fetal și prin sânge, n-a reușit să-i determine pe săteni să-și schimbe atitudinea față de fetiță. Gloata era hotărâtă. Ana trebuia să dispară din școală. „Fiindcă, aberau ei cu patos, se poate ca fata să se înțepe cu un compas și să-i curgă sângele prin clasă – de parcă în școli copiii se înțeapă la ordinea zilei cu compasurile și lasă dare de sânge; sau poate să cadă și să-și spargă capul, să-i curgă sânge, iar copiii să alunece pe sângele infectat! – fiindcă, nu-i așa, când un elev își sparge capul, copiii continuă să alerge ca bezmeticii prin jurul lui, ca-n filmele de groază… ”. Oamenii erau de neoprit, imaginația tuturor zburda agitată pe cele mai aberante întinderi, ce mai, nu era chip să le stăvilească cineva înverșunarea.

Finalul a fost unul așteptat. Cu toate pierderile financiare suportate prin lichidarea urgentă a gospodăriei, familia Anei a hotărât să părăsească satul încărcat de ură, care-ar fi continuat să le considere fetița o ciumată și s-o trateze ca atare, mutându-se în altă parte, ba, chiar, într-un alt județ, respectiv județul de proveniență al mamei copilei.

Cum nimic nu e întâmplător, iar un gând nu-ți străbate mintea fără să fi fost declanșat de ceva, ei bine, întâmplarea de mai sus mi-a revenit în minte observând cum, mai ales la țară, o persoană despre care lumea știe că ar fi avut Covid este tratată exact ca o ciumată. Nu doar că oamenii o ocolesc, deși poartă mască și respectă tot ce e de respectat în materie de evitare a transmiterii bolii – pe care, de altfel, nici nu o mai poate transmite, odată ce boala a dispărut, iar izolarea de două săptămâni a trecut și ea. În plus, prostimea se mai adună și pe la garduri, provocând discuții sterile și „anchete epidemiologice” varianta „pentru amatori”, încercând să dea negreșit de urma celui care l-a infectat pe Cutare. Degeaba urlă televiziunile, de mai bine de zece luni încheiate, că virusul poate fi luat inclusiv de pe suprafețe. Cine să-i mai asculte și pe medici? Doar gloata știe mai bine: Cutare a luat de la Cutare, așa că și Cutare are, mai mult ca sigur și fiindcă a intrat în contact cu Cutare, atunci sigur… Și tot așa, la nesfârșit.

Ce-aș vrea eu mult, dar mult de tot, să înțeleagă lumea, este că unui om care a trecut prin boala Covid-19, cu toată suferința decursă de acolo, fizică și chiar psihică, dar și cu toată suferința și sechelele ulterioare, numai de asta nu are nevoie: de gura spornică a lumii și de izolarea oamenilor. Spre deosebire de o biată fetiță, care s-a mutat din sat de gura lumii, din pricina acestui virus oamenii nu e nevoie să se mute. Ca în cazul mașinilor, despre care se spune că sunt de două feluri: care au fost lovite și care urmează a fi lovite, în cazul virusului SARS-CoV-2 sunt tot două tipuri de situații; acestea presupun oameni care au fost infectați și, firește, oameni care urmează să fie infectați. Până una alta, că vaccin, că ne-vaccin, niciun om întreg la minte și conștient de situația globală pe care o trăim n-ar trebui să adâncească însingurarea și suferința unui fost infectat, prin evitare și vorbe aruncate de pomană. În fond, virusul e după colț. Sau chiar pe ulucile de care se sprijină guralivii și nătăfleții.