Anul cel nou începe astăzi, dar încă tot ce este și ne preocupă ține de anul care tocmai s-a încheiat.

Nu a trecut, că nu e tren, nu s-a terminat, că nu e pălincă, s-a încheiat calendaristic, convențional deci, altfel nu putem explica deranjantele fapte că ortodocșii de rit vechi mai au câteva zile sau faptul de-a dreptul scandalos că evreii și-au început deja în septembrie anul 5781. Fără să mai vorbim de Coreea de Nord, unde abia acum am păși în anul 110.

Luați de pregătirile sărbătorești și marcați de mahmureala caracteristică sezonului, ne facem mea culpa că am scăpat din vedere câteva evenimente locale de la sfârșitul anului încheiat, evenimente care ne arată plenar cine suntem, ce vrem și încotro ne îndreptăm în acest Arad, oraș și județ aflat la întretăierea unor linii de forță despre care abia acum începem să ne dumirim.

Locul și timpul sunt întotdeauna relative, depinde unde și cu cine te afli când stabilești coordonatele.

Dacă, de exemplu, ești în 21 Decembrie în holul Consiliului Județean Arad, împreună cu Domnii Cionca, Faur și Ando, realizezi pe loc acest adevăr, trezindu-te din senin înaintea celui de al XIII-lea Congres al PCR, în momentul în care secretarul județean transmite mai departe indicațiile venite de sus celor de jos, jos de tot, undeva chiar sub curul furnicuței care ronțăie exponatele.

Și ca să nu mai ziceți că vă amețesc cu elucubrațiile mele bine cunoscute, în loc să spun așa cum se face acum pe FB, da Șoșoacă sau nu Șoșoacă, citez din cuvântarea lui Iustin Cionca – nu pot să-i spun nici tovarăș, dar nici domn – cu această ocazie: „Respect pentru eroii arădeni din orașul care a fost primul din țară ieșit în stradă să apere revoluția de la Timișoara! Nu doar instituțional, cum aminteam mai devreme, ci și pe plan personal, lor le datorăm tot ce avem astăzi, fericirile mărunte, realizările mai mici sau mai mari, viața așa cum este ea acum.

De aceea, dau un termen clar și ferm conducerii Complexului Muzeal al Județului Arad să prezinte un proiect să putem comemora eroii într-o secție specială de muzeu, nu o sală, nu două, ci o secție dedicată Aradului anticomunist! ”

Da, nicio diferență, putea să fie rostită și la întâlnirea cu lucrătorii de muzeu al tovarășului prim-secretar județean din noiembrie 1989, cu diferența ca revoluția să se refere la glorioasa revoluție socialistă. Cam așa se vorbea pe atunci când se dădeau termene și indicații clare și ferme.

Nu mai cităm și din cuvântările celorlalți doi, eventual una mică și scurtă din gândirea revoluționară a tovarășului (tovarășul lui Iustin Cionca, desigur) Andrei Ando: „Faptul că moștenirea revoluției ne obligă nu este, la Arad, doar un fel de a spune, ci un dat care se reflectă în viața cotidiană a instituțiilor arădene și a arădenilor.”

Ați înțeles, sunt sigur, dragi arădeni (era să spun dragi tovarăși).

Cei trei care s-au trezit vorbind în holul Consiliului Județean în 21 Decembrie habar n-au despre ce vorbesc, dar asta nu îi oprește să se comporte ca niște activiști de partid ce sunt. Contează prea puțin că s-au schimbat inițialele, e PNL în loc de PCR, iar numele șefului care i-a pus acolo unde sunt nu se mai termină în „escu”, ci în „alcă”.

Sunt la fel de nepregătiți și fără urmă de competență ca cei de pe vremuri, acționând, tot ca aceia, doar ca să corespundă așteptărilor de sus, neavând niciun respect sau considerație față de cei pe care îi conduc spre cele mai înalte culmi ale pseudoliberalismului de paradă.

Nu realizează că politicianul în democrația clădită pe domnia legii, nu a cuiva, nu conduce, ci administrează, nu dă ordine și termene, ci se consultă cu specialiștii, având în vedere că el, așa la modul general, nu se pricepe la nimic și cu atât mai puțin la istorie.

Și ca să nu spuneți că exagerez, ia judecați programul de sfârșit de an, colportat de această dată de Centrul Cultural Municipal – un fel de Cabinet de Partid liberal sau Consiliul Culturii Arădene – prin cooptarea unor actori de la teatru și instrumentiști de la filarmonică, un fel de Cântarea Aradului Liberal de sfârșit de An, un adevărat omagiu adus de artiști iubiților conducători.

Programul de 45 de minute filmat la Domeniile Lupaș – cum de nu s-a găsit o locație în oraș? – se intitulează stângaci și fără nici un sens „Pași spre An Nou” și este susținut de patru instrumentiști de la Filarmonică și de actorii celor două teatre din Arad. În rest nu aflăm nimica: cine a făcut scenariul, regia, eventual, costumele, decorul – au fost niște scaune, actorii ocupând loc la două mese ca la nuntă, da’ la Domeniile Lupaș cam dintr-astea se organizează -, nimic din toate astea, concluzia fiind că „spectacolul omagial” a fost încropit ca pe vremea tovarășilor de demult, de activiști care nu se pricep, dar sunt foarte săritori.

În fond a fost o bătaie de joc la munca actorilor și instrumentiștilor, un exemplu perfect al atitudinii administrației arădene din ultimii 15 ani la actul de cultură, o nouă ilustrare a incompetenței și slugărniciei funcționărești care s-a aciuit de ani buni la Arad (aveți întreg videoul la sfârșit, nu de alta, dar oricum nu a fost văzut de nimeni, în fond nici nu se urmărea să fie văzut de cineva care se și pricepe).

După toate acestea, stima noastră și mândria, ca să folosesc un termen perfect adecvat, dragi arădeni, nu mai are niciun obiect și nu mai valorează niciun ban…