Pierdut între atâtea scandaluri și priorități la zi, cazul lui Julian Assange, fondator în 2006 a WikiLeaks, este aproape uitat în zilele noastre.

Apropoul este tocmai o nouă audiere care se desfășoară chiar în aceste zile la Curtea Regală de Justiție din Londra privind recursul lui Assange împotriva cererii SUA către autoritățile britanice de a-l extrăda ca să fie judecat în țara care îi impută infracțiuni care l-ar putea condamna la peste 100 de ani de închisoare.

Vina cea mare a celui care nu a putut fi prezent – nu a putut părăsi închisoarea, ca să ne înțelegem – marți și miercuri la aceste audieri, acuzând o stare fragilă de sănătate, este că WikiLeaks, acum aproape 15 ani, a publicat informații despre intervenția americană în Afghanistan și Irak care încalcă regimul informațiilor calificate secrete de stat.

E vorba înainte de toate de acțiuni ale armatei americane care încalcă drepturile fundamentale ale omului, acțiuni care au cauzat rănirea și moartea unor civili, oameni neimplicați în acțiuni de război.

De atunci, de aproape 15 ani, Assange se află „refugiat” în Londra, până în 2019 găsind „azil” la ambasada din Londra a Ecuadorului, ca de atunci, după ce țara sud-americană, în urma presiunilor americane necontenite, a făcut pasul în spate, să stea efectiv la o închisoare britanică. Da, deci să ne înțelegem bine: Julian Assange, cetățean australian, hacker în tinerețe, editor și publicist, este de peste 15 ani ținut captiv pentru informații procurate prin metode „noi”, tipice hackerilor, și pe care le-a publicat, informații calificate secrete de stat.

Să ne înțelegem și mai bine: Julian Assange este simbolul presei noi, digitale, o presă care s-a mutat și se mută în continuare de pe hârtie pe online, folosindu-se, atât cât o țin puterile și cât i se permite de noile posibilități. Numai că astfel trece dincolo de limitele de până acum ale presei „clasice”, reușind să ajungă „cibernetic”, la informații până acum inaccesibile, inclusiv cele considerate secrete de stat de diferitele țări și regimuri.

Tocmai aici este problema: ce este, ce poate fi secret de stat într-o eră din ce în ce mai digitalizată și oferind spații de manifestare din ce în ce mai sofisticate curiozității și dorinței de libertate a omului. Dacă secretul de stat este gândit într-un fel în Rusia lui Putin, altfel în SUA și complet altfel în Coreea de Nord, despre ce mai vorbim noi de fapt. Unde mai este mult trâmbițata libertate de gândire, exprimare și opinie?

Iar toate acestea devin aproape fără răspuns pe aici, pe la noi, unde, așa cum am mai spus-o de câteva ori, presa cea nouă, aceea online, este pe gratis. Omul nostru este mulțumit, intră pe net, deschide orice portal dorește în limba română, cât dorește, comentează, se distrează, n-are treabă, nu îl costă nimica. Eventual, se plânge de avalanșa de reclame care îi inundă ecranul.

Numai că urmează întrebarea decisivă: cum se poate imagina din acest moment o presă liberă și independentă, dedicată cititorilor, din moment ce cheltuielile nu le mai plătesc cititorii?

Nu știu dacă realizați contradicția: publicațiile online de la noi sunt obligate să facă rost de bani pentru cheltuieli de la cei care nu sunt interesați să se publice toate informațiile dorite de cititorul comun. Fie că sunt firme, interesate în reclamă, fie statul sau administrația locală, interesate ambele, cum am văzut, în „secretul de stat”, așa cum îl definește fiecare stat în parte.

Despre Navalnîi nu știm nimic precis, de ce a fost condamnat, cum de a murit așa, la 47 de ani, falnic și hotărât, iar asta ni se pare firesc în condițiile din Rusia, dar nici despre Assange, deținut într-o pușcărie din Marea Britanie – țara democrației moderne, nu-i așa? – nu știm mai nimic sau, ce e și mai dramatic, nu ne interesează.

Ceea ce ne interesează e să citim cât mai multe informații reale și adevărate, opinii și păreri avizate, fără să mai fim preocupați de modul în care cei care se ocupă de asta sunt, mai mult sau mai puțin, blocați în această muncă a lor tocmai de lipsa noastră de atenție și susținere.

Toate astea în timp ce organizațiile internaționale ale jurnaliștilor, înainte de toate ”Jurnaliștii Fără Frontieră” fac eforturi disperate pentru a-l salva pe Assange de o condamnare gigantică și total în răspărul spiritului pe care îl invocă mereu, mai ales atunci când este vorba de alții, cei care doresc să îl vadă pe australian definitiv la pușcărie.

De parcă cei 14 ani de când omul este hărțuit, blamat și ținut la ”rece” nu ar fi destul pentru acele fapte ale sale care deranjează politicienii, dar care țin de esența declarată de acum peste două sute de ani a unei țări libere și democratice: libertatea informației, a gândirii și a expresiei.

Cum ar veni, da, societate perfectă nu există, dar atunci când una sau mai multe își întemeiază legitimitatea pe afirmare libertății și a egalității tuturor cetățenilor, indiferent de sex, culoare și stare socială, este oarecum peste mână să vezi un jurnalist de modă nouă pedepsit pentru publicarea unor informații în spiritul celor invocate, dar respectate doar atunci când le convine unora.

Și este cu atât mai deranjant când aceste societăți se erijează în modele pentru noi, cei mai puțin norocoși și apăsați de un trecut năvalnic și nu neapărat măreț. Atunci nu ai de ce să te mai miri că cititorilor de la noi nici prin gând nu le trece să dea un ban pe presă. De ce s-o plătească, nu-i așa, dacă toți mint.

Mai ales cei care susțin că spun adevărul…

Citește și: Oscar Special: Sărmane creaturi. Cu ștruțocămila troiană la porțile Hollywoodului