Istoria unui oraș o afli de pe internet din documentele dintr-o bibliotecă, istoria sufletului unui oraș o afli din poveștile celor care îl locuiesc. Am mai scris poveștile lor, și fiecare și-a pus amprenta pe sufletul orașului. Afacerile pornite de acești arădeni au pornit dinăuntrul lor, din plăcerea de a face ceva. Acum e rândul să scriem povestea Mariei și cum a pornit Fototeca.

Răspunsul acesta  l-au avut mai toți când i-am întrebat cum s-au apucat de afacere: „Mi-a plăcut foarte mult ceva ce am făcut ca hobby și am vrut să fac acel ceva să crească”. De data aceasta, în povestea pe care o vom scrie în rândurile care urmează, vom descoperi o poveste într-o poveste. Dar înainte să începem… puneți de-o cafea, lăsați-vă puțin pe spatele scaunului, și măcar azi, să nu vă grăbiți. Și chiar să zâmbiți.

Coborârea în „vizuina iepurelui”

Eram la Expo Arad și căutam cu ardoare o sală de evenimente și un DJ care să ne convină. Avem un eveniment, nu intru în detalii, dar ideea era că astea două erau principalele. Astea ardeau. Am trecut destul de rapid pe lângă ce nu ne interesa: rochii de mireasă, bijuterii, cabine foto etc. Am luat câteva oferte și ne îndreptam către drumul ce duce către ieșirea din pavilion, când ne apare în cale un tânăr:

„Salut! Îmi permiți să-ți fac o ofertă pentru cabina noastră fototeca?”, ne întreabă el. I-am spus că nu căutăm, dar a zis: „Haide dacă tot te-ai oprit… îți calculez o ofertă și te hotărăști după aceea”.

Ne-am oprit pentru că avea ceva deosebit față de restul expozanților. Fața lui era toată un zâmbet. Era prietenos și cald. Ne-am oprit pentru că ne-am dorit să-l ascultăm, să vedem dacă prima impresie este cea corectă. Vorbea ușor și destins. Era împreună cu o altă fată acolo, și au dat startul la întrebările necesare pentru a ne calcula oferta: „Când este programat evenimentul?”, „Câte persoane vor fi?”, „Unde va fi evenimentul?”.

Am răspuns la toate cu „Nu știm. Nu avem nimic încă”. Iar acesta era adevărul. S-au uitat unul la altul, iar tânărul i-a spus fetei: „Ia o foaie de acolo, să vedem ce săli mai știm și noi”.

Și au început să noteze pe foaie mai multe săli de evenimente, cum le venea una în minte, apărea scrisă acolo. Ne-a făcut și oferta de cabină, iar acolo am putut să vedem cum îi cheamă pe cei doi: Flavius și Alexandra Coșa.

Ne-a plăcut foarte mult de ei. Au avut un mod de a se comporta foarte cald și nimic nu părea să fie forțat la ei. Erau naturali. Le-am mulțumit pentru ofertă și ajutor, ei mi-au urat toate cele bune și am dat să plecăm. Am făcut doi pași și vedem scris pe pliant: Fototeca Arad „Întreprindere socială”.

Am făcut cale întoarsă și l-am întrebat pe Flavius Coșa ce e aia Întreprindere socială. Până acum, să ne fie scuzată ignoranța, nu am auzit de așa ceva. Sau dacă am auzit, nu am dat importanță.

Lui Flavius Coșa i s-au luminat ochii: „Păi, noi, din ce profit scoatem cu Fototeca, donăm o parte din încasări către un proiect în care dorim să achiziționăm un microbuz, să-l modificăm și să-l dotăm cu cărți, iar cu acesta să cutreierăm județul. Un fel de bibliotecă mobilă, cu care noi să ajungem peste tot, să organizăm tot felul de evenimente pentru copii și așa mai departe. Aste e în spatele Fototeca”.

Mi-a spus toate acestea dintr-o singură suflare. Alexandra l-a completat: „Cumva, copiii din mediul rural au acces mai greu la cărți, iar noi dorim să le oferim oportunitatea aceasta. Vrem să facem mai mult pentru ei, iar această cale, zicem noi că e una destul de bună”. I-am felicitat pentru ceea ce fac și ne-am văzut de drum. Dar nu am putut rămâne indiferenți. Ne-a atins o coardă mai sensibilă pentru că îi vedeam tineri și dedicați. Se simțea determinarea lor față de acest proiect, o „vedeam” în asemenea hal încât o puteam răzăli de pe ei cu lingura.

Cine e Maria de la Fototeca Arad?

A trecut o săptămână presărată cu articole și conferințe de presă de la vizita noastră la Expo Arad și ne-am adus aminte de Flavius Coșa. Am stabilit la telefon să ne întâlnim, pentru că ne doream să facem un articol cu ei și să vedem ce e Fototeca: „Ideea voastră e foarte faină și am dori să ne spuneți mai multe”. „Sigur că ne putem vedea, numai că nu e ideea noastră, e a Mariei Truță…” a venit răspunsul.

Acum trebuia să aflăm cine e Maria Truță. Iar într-un final, Maria ne-a spus cine e și ce înseamnă Fototeca, când ne-am întâlnit seara în oraș, împreună cu Flavius și Alexandra Coșa.

„Eu lucrez de șase ani la Biblioteca Județeană și până în urmă cu patru luni lucram la secția de copii. Am un băiețel de 9 ani pe care îl cresc aproape singură, soțul fiind mai în vârstă. De-a lungul timpului, pe cum îmi exercitam meseria și profesia, s-au adunat mai multe frustrări, iar la un moment dat a apărut oportunitatea de a scrie un proiect.

Îmi doream să fie ceva special pentru copii, pentru că am observat mai multe probleme. De exemplu, un profesor predă istorie și le spune elevilor că au de citit cartea X. Ei, profesorul predă la patruzeci de copii, iar ei când vin la bibliotecă tu ai trei cărți pe raft… ce fac restul? Am văzut o problemă și am încercat să o rezolv. Problema cărților există. Am simțit că trebuie să fac cumva, ceva, pentru copii. Așa s-a născut Fototeca”.

„Ne supărăm, nu ne supărăm, dar nu-i poți determina pe copii să citească, începând cu Ion Creangă”

Ca orice afacere făcută pe cont propriu, aceasta nu vine fără piedici. De regulă are niște cerințe pe care le poți vedea de la bun început. Ca și atunci când deschizi o carte și cauți cuprinsul. Iar acolo găsești titlurile capitolelor: O doză de nebunie, Risc asumat, Să renunț?, Merg mai departe, Cine mă poate îndruma?, Am ajuns la final.

Nici Fototeca nu a avut un parte de o „citire ușoară”.

Proiectul l-a scris singură, Maria Truță, fără vreun fel de experiență în spate:

„Eu am depus înscrierea la proiectul și cursurile pentru manager de economie socială în decembrie 2019. Pandemia a apărut în 2020. Într-un fel, nu se știa de pandemie și cât de mult ne va afecta aceasta în momentul în care m-am înscris. Odată cu pandemia s-a format un grup pe WhatsApp, cu bibliotecari din țară și așa am ajuns să văd ce se întâmplă în alte biblioteci pentru că totul s-a mutat în online.

La un moment dat, cineva din Târgoviște mi-a zis că nu știe ce se întâmplă cu bibliotecile din județul Arad. Pe hârtie a găsit mai multe biblioteci decât bibliotecari. Unele nu răspund la apel… Pe de altă parte, ce s-a făcut acum recent la Șiria este colosal.

La fel și la Zăbrani. Este o doamnă acolo, care face voluntariat și a încercat tot timpul să caute finanțări de la edituri, să organizeze evenimente. Acuma, ne supărăm, nu ne supărăm, dar nu poți trezi interesul copiiilor către citit cu Ion Creangă. El e pentru mai târziu.

Ei, toate acestea cumulate, ai vrut să faci proiecte, ai vrut să faci o statistică de unde au apărut? Cei din Târgoviște sunt cei care au dat tonul la ceva ce se numește educab. Sunt o mână de corporatiști voluntari care vor să investească în biblioteci. Așa a ajuns bibliotecara din  comuna Pietrari, de exemplu, să lucreze cu o imprimantă 3D, eu de la Biblioteca Județeană, nu știu.

Apoi au venit cei de la Crucea Roșie Română, cei care au gestionat fondurile europene strict pe latura asta de economie socială și mi-au zis: În urma cursului pe care l-ai făcut ai putea să faci asta, asta și asta. ”

Detaliile tehnice care îmbătrânesc pe oricine, chiar dacă l-ai citit pe Ispirescu

E suficient să spunem că Maria Truță, în drumul ei de a pune pe picioare Fototeca, s-a lovit de mai multe ori de probleme legislative. După cursul urmat în 2019 și după ce a fost contactată de cei de la Crucea Roșie, ea și-a ales afacerea și s-a apucat de scris proiectul pentru Fototeca în 2020.

Cu chiu, cu vai, cu întrebări în stânga și-n dreapta, treaba a fost dusă la bun sfârșit, iar într-un final Maria Truță a primit telefonul mult așteptat. A fost anunțată că proiectul ei este pe locul nouă de așteptare și că nu va fi finanțat. Fototeca nu va fi finanțată. Singura modalitate prin care Fototeca Mariei ar fi putut lua naștere, era dacă toți cei nouă din fața ei de pe listă ar fi renunțat.

Și exact asta au făcut toți cei nouă. Au renunțat la proiectele lor, iar într-o zi de toamnă, la sfârșitul lunii octombrie a primit un telefon că proiectul ei a primit aprobare: „L-am văzut ca pe un semn. Dacă nouă trebuiau să renunțe, și au renunțat, atunci trebuie făcut proiectul ăsta. Bineînțeles că au fost niște pași pe care au trebuit să îi parcurg, cu anumite ferestre de timp dedicate, achizițiile le-am făcut în vara lui 2021.

Apoi orice chestie mică pe care am vrut să o modific, a avut nevoie de aprobări…și multe alte lucruri de genul acesta. Șase luni, ai avut sau nu încasări, tu a trebuit să susții financiar niște lucruri”.

„Cum ar fi să fie și mai mult de atât viața?”

Dar Maria Truță s-a dus mai departe și nu a renunțat. Chiar dacă au fost unele voci care nu o susțineau, chiar dacă unii oameni se așteptau ca ea să eșueze, ea a reușit să folosească aceste…să le spunem „note de subsol”, și să își scrie povestea pe care acum o citiți:

„În 2016, când m-am angajat la bibliotecă, copilul avea doi ani și jumătate și a fost o schimbare radicală pentru mine. Bineînțeles că înainte am avut și eu o perioadă în care nu mă interesa nimic. Doar să vină weekend-ul. Până la un moment în care m-am gândit : „Cum ar fi să fie și mai mult de atâta viața?”

Copilul din mine a reacționat, iar când am luat decizia de mă angaja la bibliotecă a venit ca un răspuns la întrebarea : Ce aș vrea să fac pentru tot restul vieții mele și să-mi placă?

Am Ingineria și Protecția Mediului terminat, am Colegiul Economic, am făcut și modulul psiho-pedagogic, dar nu mă regăsesc în formal, mă regăsesc mai mult în non-formal. De câte ori am vizitat o țară am intrat în bibliotecă, iar în țările nordice, biblioteca nu e doar un loc unde sunt cărți, acolo e locul unde se regășește informația, e locul în care copiii pot crea o comunitate, își pot dezvolta un spirit civic, pot învăța să-și apere drepturile, să știe ce înseamnă o lege, să știe ce să caute.

Am ajuns invitată în țările acelea datorită voluntarilor străini, pe care am avut șansa să-i includem în evenimentele organizate de Biblioteca Județeană, care mă cereau de mentor acolo.”

Încetul cu încetul, filă cu filă, povestea Mariei și a ceea ce acum se numește Fototeca ajunge la punctul culminant, actele firmei fiindu-i aduse tocmai de cel mai mare erou al copiiilor: Moș Crăciun. Acestea au ieșit exact în 24 decembrie 2020.

Din clienți în prieteni de familie

Poate că povestea Mariei Truță nu ar fi ajuns în paginile ziarului nostru, dacă nu erau cei doi protagoniști a poveștii din poveste. Cum am spus și la început, în acest material vom descoperi o poveste într-o poveste, iar cea a lui Flavius și Alexandrei  Coșa are același laitmotiv: oameni care doresc să facă ceva în plus, nu doar pentru ei, oameni care ajung să-și dedice timpul pentru alții, oameni care doresc să influențeze în bine viața altora.

Flavius și Alexandra Coșa au descoperit-o pe Maria Truță așa cum i-am găsit noi: la un târg de nunți:„Au primit un pliant, au sunat ulterior, le-am făcut o ofertă pentru oglindă (parte din Fototecă), iar cu puțin timp înainte de nunta lor au venit direct la sediu pentru că au vrut să vadă mai multe.

Le-am spus povestea mea, s-au identificat cu ea și din clienți au ajuns să lucreze și ei la Fototeca, voluntari”, își aduce aminte Maria Truță.

„E istoria corporatistului care verifică fiecare ofertă și încearcă să o găsească pe cea mai bună. Așa am ajuns de fapt la Maria. Noi de la târg am luat mai multe pliante, am discutat și cu câțiva expozanți atunci , dar nu ne-a convins nici unul. La două săptămâni după târg, am sunat-o pe Maria pentru o ofertă, dar la acel moment nu știam că este o întreprindere socială.

Am vorbit cu ea, iar apoi ne-a trimis un mesaj cu oferta de preț, care conținea o nouă reducere, dar și informația că este o întreprindere socială. Încă mai am acel mesaj, pentru că acela ne-a convins, în care ne spunea că o parte din bani se duc către activități cu copiii. Am rămas surprinși, noi nu am mai întâlnit un asemenea model de afacere. Ideea de bussiness, în general, e una destul de simplă.

O firmă prestează un serviciu, iar profitul și-l reține. Că sponsorizează o dată la câtva timp o acțiune e una, dar ceea ce face Fototeca e total diferit, e obiectul activității, și asta ne-a impresionat foarte mult. Am chemat-o pe Maria la nuntă, bineînțeles că a stat mai mult decât era în ofertă, și ne-am gândit că am dori să ne implicăm și noi. Am reușit până la urmă să ajungem prieteni de familie.

Acum am ajuns să ne implicăm foarte mult în acest proiect, încercăm să ne diversificăm sursele de venit pentru el, încercăm să fim cât mai vizibili, pentru că scopul nostru este acel microbuz cu cărți. Suntem încă la început, foarte la început, dar suntem convinși că vom reuși până la urmă”, ne-a povestit Flavius.

Flavius și soția lui, Alexandra, au mai fost implicați în proiecte de voluntariat, dar nu s-au regăsit tot timpul în acele acțiuni, mai mult din cauza modului de organizare. Ceva le lipsea, ceva care să le potolească setea de a da ceva înapoi comunității.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Fototeca Arad (@fototecarad)

În octombrie 2020, Maria Truță a fost anunțată că proiectul îi va fi finanțat în cele din urmă, iar doi ani mai târziu, tot în octombrie, aceasta s-a întâlnit cu Flavius și Alexandra care i-au spus că vor și ei să se implice în acest proiect:

„În săptămâna după nuntă, ne-am dus să-i dăm banii la Maria. Ne-am întâlnit cu ea și cred că am stat două ore la povești. Pe puțin. Acum e un obicei să stăm de povești așa mult”, râde Alexandra.

„Noi nu cunoșteam toate detaliile acestea din spatele Fototeca, nu știam cât de greu a fost să se pună pe picioare o asemenea afacere. La început am avut și eu unele întrebări, pentru că sunt de părere că societatea nu este obișnuită cu așa ceva.

Am văzut și eu la unii potențiali clienți anumite feedback-uri non-verbale. Unii sunt mai rezervați când încep să le spun, de fapt, ce înseamnă Fototeca. Ei aud procente și atunci…”, ne-a spus Flavius Coșa.

O mică statistică, ca un pop-up dintr-o carte cu …pop-up-uri: AJOFM Arad, la ora actuală, are înregistrate aproximativ 20 de Întreprinderi Sociale, județul Alba are 300…

Finalul… care încă nu poate fi scris

Am pornit pe filele acestei „cărți” numită Fototeca Arad, pentru că ne-a plăcut „coperta” de la bun început. Ne-a plăcut de Flavius și Alexandra Coșa, ne-a plăcut ideea din spatele Fototeca, iar acum, după ce am parcurs poveștile lor, am ajuns la un „VA URMA”. Asta pentru că finalul a ceea ce este Fototeca încă nu îl putem scrie, dar suntem convinși că vom reveni asupra lui.

Finalul îl reprezintă microbuzul înțesat cu cărți, pe care să-l vedem cum colindă drumurile județului nostru. Finalul înseamnă un copil care așteaptă cu nerăbdare ziua în care va veni microbuzul pe strada lui, iar seara, în pat, va pleca într-o aventură pe care o va găsi într-o carte înmânată de Maria Truță.

Sau Flavius. Sau Alexandra. Sau poate chiar de tine, cel care citești aceste rânduri. De unde știi unde te poate duce viața? Nici ei nu au știut.

Finalul înseamnă mai mulți oameni care ajung să facă ceea ce le place, oameni care ajung să-și scrie singuri poveștile prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac pentru comunitățile lor și prin modul în care pur și simplu ajung să atingă alte suflete. Pentru Cei Trei Mușchetari de la Fototeca Arad, finalul lor va însemna prima pagină, din primul capitol, din prima carte a unui copil.