Pornesc de la ancheta-investigație a colegului Tomck@t din Specialul de luni (vezi AICI).

Un exemplu de jurnalism profesionist și responsabil, dovadă, pentru cei mereu puși pe deprecierea jurnalismului, că nu, nu a murit de tot. Există, chiar și în provincie, chiar și la Arad, chiar și în condițiile în care gașca și „organele” nu sunt deloc încântate de asta.

Povestea începe în negura timpurilor, cam pe atunci când, poate într-un trib care a crescut peste nivelul la care mai poate fi controlat de un șef dat naibii, oamenii nu mai puteau supraveghea puterea celor care îi conduceau în numele unei solidarități reale. Atunci când solidaritatea firească și de dorit dintre oameni s-a transformat în ceva pe care noi, cei de azi, îl considerăm ca fiind ceva firesc și de neînlocuit: complicitatea între cei care își arogă drepturi pe care nu le au. Dar pe care, prin forța împrejurărilor, al obiceiurilor și al privilegiilor astfel obținute, le consideră ca fiind absolut meritate și normale.

Modernitatea de peste două sute de ani se luptă cu schimbarea acestei mentalități tribale. Toate revoluțiile, toate reformele din modernitatea occidentală tocmai asta vizează: renunțarea la deprinderile tribale și feudale, crearea unor societăți bazate pe meritul adevărat și pe legea care se aplică tuturor, indiferent de locul ocupat în societate. Că îi spune democrație sau stat de drept contează mai puțin, importantă este ideea după care oamenii sunt egali în fața legii, aprecierea lor făcându-se strict pe baza meritelor lor autentice. Decisiv este să fie muncitori și creativi, onești și gata de ajutorarea celuilalt dacă nevoia o impune. Adică norodul, nu tagma jefuitorilor.

Pe aici pe la noi, în general în partea aceasta mai estică a Europei, treaba nu a fost deloc simplă, procesul de modernizare socială fiind întrerupt mereu de interese vetuste, de o politică nu de puține ori inumană, ajunge să ne gândim la nazismul începutului de secol XX sau la socialismul de tip sovietic care l-a urmat. Vorbim de societăți care legalizează tocmai obiceiurile și procedurile care fac din corupție baza sistemului.

Corupția, așa cum îi și spune numele, este modul prin care cei care se consideră, dintr-un motiv sau altul, peste ceilalți, fac astfel încât legile pentru ei să nu fie valabile sau aplicate cu mare atenție pentru ca astfel avantajele lor ilegal obținute să nu sufere foarte tare.

Aici, pe la noi, prin Arad și împrejurimi, având în vedere diversele influențe așa zise culturale – ungurești, nemțești, evreiești, sârbești și slovace – fenomenul are un specific oarecum uman, mai acceptabil așa, care decurge din lejeritatea cu care sunt tratate aceste reguli pe la alții mult mai dure și cinice.

De regulă, vine cineva, ahtiat după mărire și avere – rareori arădeni get-beget ajung în fruntea rețelei – și se pune pe treabă. Își face amici – nu prieteni! – și relații, dacă e cazul se însoară cu cine trebuie, cu alte cuvinte formează o rețea proprie, care ascultă numai de el.

Cu câteva excepții și care sunt corectate pe parcurs, alege oameni inferiori sieși, indivizi care sunt ușor de convinși că fără el, fără șeful „famigliei”, sunt niște nimeni plini de praf și greșeli de exprimare. În scurt timp, doi-trei ani, rețeaua este gata și începe să producă beneficii celor din interior.

Pentru cei tineri spun, acest sistem din cele mai vechi timpuri a fost anihilat doar pentru câțiva ani, cel mult zece, imediat după scandalul din Decembrie 1989. Atunci, vă spune cineva care a fost în mijlocul evenimentelor și a urmărit cu o privire avizată cele ce se întâmplau, în anii nouăzeci, nu era nimeni pe aici – dar nici în țară –, să se ridice peste ceilalți, să controleze toată afacerea publică.

Primarii, arădeni, Rațiu, Moisescu, Branc, Neamț, Popa, se bazau pe sprijinul popular, încercau să își facă treaba cum ar trebui și cum ar fi corect, fiind oarecum lăsați în pace de structura de putere coruptă care scârțâia. Ar fi de spus multe aici, dar timpul ne presează și atenția cititorului se pierde ușor, ajunge să vă spun că pe atunci ziariștii erau respectați și oarecum temuți, oamenii intrau fără spaime în instituții, iar funcționarii publici făceau tot ce știau ei mai bine ca nimeni, înainte de toate alegătorul, să nu se supere.

Treaba s-a schimbat în jurul anului 2000, atunci când a devenit clar pentru toți că nu e aici nimic deosebit sau nemaivăzut, vezi doamne, democrație de tip occidental, avem de-a face cu aceeași Mărie și care și-a pus acum o pălărie de marcă. Chanel sau naiba mai știe care. Adică e trai, neneacă, sunt bani, iar alegătorul e prost, poate fi controlat mult mai ușor acum în era site-urilor de socializare.

Și uite așa, la începutul anilor 2000 s-a format sistemul care ne caracterizează acum.

Cu Ghiță Falcă venit din Brad, intrat, prin căsătorie, pe ușa din față în lumea arădeană. Cu oamenii pe care i-a adunat în jurul său, în frunte cu Ioțcu, dacă va mai aduceți aminte de el, Cionca și încă câțiva, cei din nucleul original. Între timp, grupul s-a mărit, au venit sau migrat sau, pur și simplu, s-au lipit cei care, prin contraselecție, corespund criteriilor: loiali, ascultători, contribuitori și doritori de la mai mare. Nu-i numesc pe toți, sunt cunoscuți bine de arădeni, apar zilnic pe FB și podcasturile realizate de cei care se cred jurnaliști din jurul lor.

Nu mai are rost să insist pe ceva ce pare la mintea cocoșului: acest sistem este vegheat și controlat din umbră de „organele”, structuri moștenite și transformate doar atât să corespundă intereselor acestor băieți deștepți care pot fi găsiți peste tot în țară, la Arad fiind reprezentați de cei pomeniți sau nu mai sus.

În acest context, faptul că funcționarii publici au fost transformați – de fapt nici nu au apucat să devină adevărați funcționari publici – și ei în slugi, așa cum reiese asta din ancheta colegului Tomck@t, nu este nicio surpriză…