joi, 20 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day: La pomul lăudat că s-a crăcănat

    de E. Nola | 17 septembrie 2015, 6:06 PM | Opinii

    2

    Nu contează de ce am tras alaltăieri într-un loc umbros din parcarea din fața Casei Sindicatelor.
    Am avut o treabă pe acolo, soarele bătea puternic, m-am bucurat – vom vedea, ca prostu’ – că am găsit un loc liber sub un copac ce semăna mult cu salcâmii care făceau umbră vara în satul meu natal.

    Am stat vreo oră, poate nițel mai mult, reveneam oarecum bine dispus la mașină – nu mai știu ce m-a înveselit atât de tare încât mi-am ridicat privirea spre soare, încercând să-mi dau seama dacă e de vară sau de toamnă -, n-am realizat din prima că între timp lumea s-a schimbat fundamental.

    Mașina mea nu se vedea, se mai întâmplă să ai rătăciri senzoriale de moment, realitatea însă întotdeauna este mai gravă decât ai curajul să crezi, adevăr confirmat și de această dată în momentul când am realizat brusc motivul dispariției Renault-ului.

    O cracă uriașă, de fapt jumătate din coroana pseudo-salcâmului, s-a desprins sub atacurile fine dar repetate ale vântului de septembrie, venind peste cele două mașini parcate sub copac.

    După primul atac de panică, am realizat că stricăciunile nu pot fi prea mari, craca stătea atârnând tinută de un fir de coajă, cele două mașini de sub ea părând mai mult camuflate decât lovite sau strivite.

    A apărut și proprietarul celeilalte, un tânăr cu ochii mari, oarecum mirați de câte se pot întâmpla omului într-o zi de septembrie însorită.
    Au mai apărut și niște doamne în veste portocalii sau grape, lucrătoare la Gospodăria Comunală, anunțându-ne că situația este sub control, să nu ne atingem de nimic că ele nu răspund de ce și câte se pot întâmpla în urma intervențiilor noastre necalificate.

    Au apărut și curioșii, atotștiutorii, binevoitori cu toții. Așa am aflat, în timp ce făceam fotografii în grup – fotografiam în grupuri-grupuri – că am dat-o în bară. Că suntem în pom și pomu’-n aer. Responsabilitatea este a primăriei dar să ne luăm gândul. Până nu-i dai în judecată ăia nu plătesc, trebuie neapărat ca ăștia care vin să ne elibereze de sub cracă să ne dea un act de constatare, ceva acolo, proces verbal sau ce, cu care să mergem la service, să vedem cât ne costă reparația iar cu aia la primărie să ne plătească daunele.

    Să nu ne lăsăm, ne sfătuiau, să nu dăm satisfacție nenorociților ăstora care promit marea și sarea în campanie dar nu sunt în stare să îngrijească niște pomi și boscheți, ca să nu mai zicem și de alte cele.

    Cineva a dat telefon și la pompieri, ăia de acolo i-au spus să sune la 112.
    Aflând, cei de la număru’ ăsta, că nu sunt victime, i-au spus să sune la primărie. Cele două doamne cu vesta portocalie sau culoarea grapefruitului bio pe care scria Gospodăria Comunală și un număr de telefon cu prefix au intervenit atunci, asigurându-ne că primăria e pe drum.

    Oricum, atmosfera devenea plăcută, soarele strălucea în continuare iar noi ne simțeam ca într-o mare familie lovită de doliu. De mort nu mai vorbea nimeni, eram preocupați de câte și ce mai trebuie făcute până îl băgăm în groapă.
    Primăria a venit în cele din urmă, după vreo oră, sub forma unui camion Roman cu scară.
    Îl conducea în mod sigur Pazvante Chioru’, nu l-am văzut, am luat contact direct doar cu ceilalți doi care au ieșit din cabină să constate situațiunea.

    În evidentă penurie de tehnică adecvată și pregătire profesională, grupul de la primărie s-a dovedit până la urmă de o inventivitate pe măsură.
    Unul dintre ei s-a pus în vârful scării camionului coborât direct de pe Arca lui Noe, șoferul invizibil – parbrizul și-a pierdut de mult transparența – a manevrat imprevizibil până l-a ridicat la locul rupturii, în timp ce al treilea, șef de la natură, șoptea comenzi de care ceilalți doi nu țineau cont.
    Și bine făceau, răgușit și obosit, omul mi-a șoptit și mie într-o voce înecată în secole de oboseală, tutun și bere la plastic: ce proces verbal, Șefu? Eu sunt un simplu muncitor.

    Ăla din vârful scării ținea de cracă să nu cadă de tot pe mașini, în timp ce muncitorul-șimplu-șef-șofer invizibil tăia cu un fel de drujbă, evident găsită după debarcarea de pe Arcă, crengile de jos care acopereau mașinile noastre.

    Un binevoitor dintre cei mulți, auzind discuția noastră șoptită, mi-a spus confidențial la ureche: mergeți la primărie la biroul unde vă spun eu. Mergeți la cine vă spun eu și se rezolvă. Credeți-mă, am cinci procese pe rol cu primăria, știu ce vorbesc.
    Mare noroc ați avut, Șefu, mi-a șoptit la ureche finalul omul care nu se mai putea deosebi de ceilalți doi: e cu frunze încă, dacă erau crengi uscate, rămâneați cu zgârieturi. Uitați, Șefu, nimic.

    Într-adevăr, neverosimil, mașinile n-aveau nimic. La cel al tânărului mirat se vedea o mică zgârietură, aproape estetică, la ușa de la portbagaj.

    Noi doi am răsuflat ușurați că nu trebuie să dăm în judecată primăria, binevoitorii strânși în jur erau vizibil dezamăgiți.

    S-a terminat totul așa cum a început: fără ca cineva să-și dea seama.

    Lajos Notaros

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Aparent, mult zgomot pentru nimic. Sub crusta de bonomie se ascunde însă un cancer social-administrativ latent – nepăsarea faţă de cetăţean. Se pare că nimeni nu poate face nimic în acest sens, aşa cum nu se poate face nimic nici pentru micuţa cacofonie din finalul articolului.

      +2 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    0 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.