Începem cu realitatea.

Este cât se poate de evident că prin alegerile din acest an se termină ceva în România.

Ceva ce a început în Decembrie 1989, a fiert înnăbușit în anii nouăzeci, a fost pus la foc mic după două mii și a început să se răcească și chiar să se strice în ultimii cinci-șase ani.

Acest ceva are multe nume, începând cu libertate și democrație, trecând prin modernizare și societate civilă și terminând cu integrarea în Europa.

Pentru mine a însemnat posibilitatea activismului neîngrădit de voluntarismul legiferat al conducătorilor.

Îmi aduc aminte de primele zile de după căderea lui Ceaușescu.

Trăirea a fost unică și, cred mai nou, nerepetabilă pe parcursul unei vieți: libertatea avea trup, mirosea și o puteai atinge cu degetele. Cei care, dintr-un motiv sau altul, n-au reușit să participe la această experiență de viață nu știu ce au pierdut și nu vor înțelege niciodată.

Senzația a ținut câteva luni bune. Dacă erai, așa cum eram eu atunci, matur dar încă tânăr, aveai toate posibilitățile în față, erai într-un fel prezent la facerea lumii, participai la  descoperirea unei lumi noi, având șansa unică să te naști și tu însuți încă odată.

A fost însă doar o adiere. Ca un vânticel fugar în arșița verii. Lumea din jurul nostru și-a regăsit repede matca dintotdeauna chiar dacă unii, cu mine printre ei, au rămas captivi în continuare, adulmecând fără încetare după briza aceea reconfortantă.

Lumea care s-a clădit din neantul iscat în Decembrie 89 începea să semene din ce în ce mai mult cu lumea dintotdeauna. Sigur, a apărut o mare diferență. Și care era, cu toate acestea, mai mult de formă. Numele s-au schimbat, unele personaje au fost înlocuite cu altele, piesa însă rămânea povestea eternă a vieții și a morții, a luptei pentru supraviețuire cu orice preț, prețul fiind din ce în ce mai important în această poveste.

Am aflat lucruri vechi despre realitățile cele noi, am aflat că lăcomia și egoismul pot fi ambalate în toate ideologiile lumii, iar orgoliul și viclenia stau la baza acestor ideologii.

A trecut o vreme până când au realizat până și copiii că am fost trași pe sfoară din nou și vom fi înșelați fără îndoială în continuare, neavând la rândul nostru decât o singură soluție: să-i înșelăm și noi pe cei mai fraieri ca noi.

A mai trecut o vreme până când ne-am dat seama că jocul dragostei și al întâmplării este de fapt un joc al resentimentului și al vicleniei iar cei care vor să iasă din piesă vor fi sacrificați cei dintâi.

Iată unde am ajuns acum, după un sfert de veac – colectiv ne-a trebuit un pic mai mult de douăzeci de ani – în care fiecare an a mai mușcat o bucată din speranța născută în aceea parte a anului în care dintotdeauna se nasc speranțele.

Valorile s-a transformat în prețuri, dar prețul nu mai exprimă valoarea.

Acum, în pragul alegerilor din acest an, nu mai crede nimeni în aceste alegeri: alegătorii mai deloc, candidații nici atâta.

Candidații se tem doar de lipsa lor de legitimitate, în fond sunt votați cum sunt votați doar de o parte din ce în ce mai mică a cetățenilor, și aceia mai mult de nevoie decât de voie.

Nimeni nu mai crede în nimic, banul fiind mijloc și scop în același timp, ideea că printre noi ar putea exista și oameni onești și curajoși aducând un rânjet de atotștiutori pe obrazul celor care nu mai fac diferența între ei înșiși și propriile nevoi și interese.

Alegerile nu mai sunt alegeri, ci campanii, războaie duse împotriva bunului șimț și al viselor de care fiecare își amintește măcar din copilărie.

Și ca în orice război, în campanie orice e posibil și aproape orice e permis. Se aplică strategii și tactici, înșelarea adversarului fiind mijlocul suprem care îți asigură victoria în bătălie, diversiunea și propaganda neagră, instrumente sigure pentru câștigarea războiului.

Ar fi tragic dacă n-ar fi de râs.

Dar în țara eternă a scrisorilor pierdute și a nopților furtunoase tragicul e de râs, drama sucombând în hohote.

Toate acestea întâmplându-se în orașe mici și uitate de Dumnezeu în care planurile se transformă în afaceri mărunte, adevărurile devin zvonuri iar cuvântul liber se metamorfozează în sondaje electorale făcute la birt în lungile seri fără meciuri.

Cu trei zile înaintea alegerilor locale din Arad avem un candidat, primarul în funcție, care ne asigură că se află lejer la peste patruzeci la sută, considerându-se imbatabil, având în vedere că se votează într-un tur, având nevoie doar de o majoritate relativă.

Există mai apoi trei candidați, Bulumac, Caba și Ciupe, fiecare spunându-ne că va câștiga alegerile, ceea ce înseamnă că îl vor bate pe Falcă cu cei peste patruzeci la sută ai săi. Ar mai fi și Domnul Bognar, cel care speră în șase-șapte, în caz optim, opt-nouă, procente de la electoratul maghiar. Domnul Lupaș și Domnul Wiener s-ar mulțumi cu trei-patru, cei doi independenți cu doi-trei, Domnii Costea și Cancel ieșind din cursă în favoarea lui Bulumac. A, și era să uităm de Domnul Luca, cel care, la rândul lui, se vede câștigător din start.

Adunând procentele astfel obținute, realizăm că cei nouă candidați împreună vor obține peste două sute la sută din voturile arădenilor.

Curat murdar, Coane Fănică!