„Women Talking” / Femei vorbind – este titlul unui film propus pentru Oscar la mai multe categorii, despre care voi scrie mâine-poimâine. Dar pentru că scriu în 8 Martie, m-am gândit să îmi permit câteva cuvinte despre problema de la care pornește filmul. Nu este ceva nemaipomenit în sensul original al cuvântului. Este chiar la modă. Așa cum multe sunt la modă, moda vine, moda trece, problema rămâne. Este vorba, așadar, de condiția femeii în societățile noastre contemporane. Spun la plural și specific și timpul fiindcă avem de multe și în timpuri diferite. Una este să trăiești într-o societate de tip european sau influențată mai mult sau mai puțin de această cultură și cu totul alta într-o societate care abia a ieșit sau poate nici măcar nu a ieșit din tradiționalismul propriu și caracteristic.

În fond, tradiția dispare greu, iar dacă, nu-i așa, suntem nițel sau mai mult tradiționaliști – asta ca să nu spunem naționaliști sau conservatori de orice fel și chip – chiar deplângem dispariția unor tradiții seculare. Inclusiv, chiar dacă nu spunem asta cu vocea tare, a acelora care se referă la femei, mai precis la rolul lor în comunitate, la raporturile milenare, nu-i așa, dintre sexele tradiționale. Precizez asta fiindcă mai nou nici în acest domeniu, al sexelor, lucrurile nu mai sunt cum au fost. Cel puțin la nivel oficial.

Fiindcă neoficial obiceiurile și tradiția ne ghidează în continuare, iar acest fenomen poate fi surprins ușor în varii manifestări ale vieții moderne. Ajunge, de exemplu, să te uiți pe Facebook ca să vezi că imaginea femeii ca produs de consum rămâne, chiar dacă deghizată în poante și imagini care se vor neserioase, umoristice în cele din urmă.

Ce să facem, asta este, lucrurile se schimbă, dar deprinderile și convingerile rămân. Eventual mascate de bonomie și falsă înțelegere. Cert este că până și în societățile noastre de tip european, considerate dezvoltate și progresiste, femeia știe că trebuie să satisfacă cerințele care vin din partea masculină a societății, să demonstreze în fel și chip, depinde de ce este vorba pe moment, că nu este cu nimic mai prejos de cei care se consideră – desigur tacit și ascunși după fraze corecte politic – în continuare coroana creației.

Cu atât mai mult în societățile care nu se ascund după lozinci moderniste, merg înainte pe calea bătătorită de milenii, obligând femeile să accepte rolul lor de slujnice ale valorilor sacrosante ale masculinității eroice.

Nu trebuie să mergem foarte departe pentru ilustrație, gândiți-vă doar la simbolistica religiilor care domină spiritualitatea celor mulți în zilele noastre. Uitați-vă în jur cu atenție, dacă găsiți în aceste religii personaje feminine decisive. Mai ales dacă facem abstracție de Fecioara Maria, un simbol, de fapt, al mentalității milenare: femeia ca receptacol al voinței și superiorității masculine.

E ca în modă: se schimbă doar hainele, trupul civilizației rămâne la fel. Desigur, în societățile de tip occidental lucrurile, cel puțin formal, s-au mai schimbat: femeile au fost declarate egale cu bărbații, sunt și sărbătorite ca atare, numai că una este vorba și cu totul alta fapta. Știți, e ca în sport: în toate sporturile sunt și întreceri feminine, dar lumea se uită totuși la fotbalul jucat de băieți. Că, totuși, e altă treabă.

Mișcările feministe – filmul despre care vorbeam la început este un exemplu în acest sens – sunt binevenite până nu întrec măsura, nu mai e nicio problemă cum se îmbracă femeile – de fapt, problema bărbaților niciodată nu a fost asta, ci cum se dezbracă – pot vota, pot promova – mă rog, cu măsură – în funcții de conducere, dar asta nu înseamnă să nu știe unde este pe bune locul lor.

De fapt, aici, la noi și aiurea unde femeile formal sunt considerate egale cu bărbații, este vorba de ipocrizie. Masculină înainte de toate, dar preluată și de femeile mai puțin atente la amănunte. Ajunge doar să le vedem cu câtă antipatie se uită la colegele lor care refuză să intre în relații tradiționaliste, căsătorii dinainte hotărâte și să devină mașinuțe de înmulțire a populației. Adică să devină mame, ceva înălțător și unic!, răsună ipocrizia ca un ecou întârziat al tribalismului canibalic.

Și toate astea în timp ce istoricii mai atenți și onești înclină să creadă că prima formă de conviețuire socială a fost matriarhatul. Comunitatea în care punctul de vedere decisiv era clădit pe sensibilitatea și inteligența feminină. Aceea care avea în vedere, înainte de toate și de toți, valoarea absolută: viața!

Închei cu un exemplu flagrant al ipocriziei contemporane: chiar și cei mai tineri au auzit de Bob Marley și de celebra sa melodie: No women, no cry.

Occidentalii, multă vreme și eu, au tendința să traducă celebrul titlu cu dacă nu este femeie, nu sunt nici plânsete. Asta ca să fie mai reținuți. Cu alte cuvinte: atâta știu femeile, să plângă. Doar cei care intră mai în amănunt realizează că este vorba de cu totul altceva. De înțelegerea simplă și profundă a unui adevăr elementar: nu există nimic mai dramatic și mai semnificativ decât plânsul unei femei. Dacă treci dincolo de egoismul tău macho și nu numai și de imaginile false despre ce este important, ai un criteriu absolut de a face ceea ce trebuie în lume și în viață: să faci astfel ca femeia să înceteze să plângă și să îți zâmbească.

Asta spune și Marley: nu, nu mai plânge, femeie!