Acumularea primitivă de capital de după Decembrie 1989 a început și la Arad, precum în toată țara, prin jefuirea rapidă și fără scrupule a proprietății de stat, proprietatea socialistă a întregului popor, cum au alintat-o propagandiștii lui Ceaușescu.

Nimănui nu i-a trecut prin minte în această perioadă de zece ani că, într-adevăr, această proprietate aparține cetățenilor iar privatizarea ei ar trebui făcută cu mare circumspecție și responsabilitate. Muncitorii unor întreprinderi s-au revoltat la început, au intrat în greve, mișcarea sindicală însă, după câțiva ani în care și-a îmbogățit liderii, a trecut de partea vechiului dușman, intrând în tagma jefuitorilor, liderii sindicali, în frunte cu Ciorbea și Mitrea, devenind membrii de marcă ai noii elite politice a țării.

În Arad pierderea a fost copleșitoare: până la începutul anilor două mii au fost aneantizate pârghiile industriale de până atunci ale orașului.

Desigur, nimeni n-a plâns după Combinatul Chimic – deși, dacă tot s-a construit, i se putea găsi un rost mai bun decât locație pentru filme apocaliptice –, însă dispariția uzinelor de mașini-unelte și mecanică fină – Strungul, Orologeria, Victoria –, a moștenirii Neumann: Indagrara și UTA, și în general a industriei textile arădene, a industriei de jucării, atât de profitabile în lumea în care oamenii mai și gândesc nu doar consumă, a fabricii de mobilă, pot fi trecute la capitolul pierderi iremediabile și dramatice.

Uzina de Vagoane este în moarte clinică de câțiva ani buni, încercările proprietarilor occidentali de a păstra ceva din vechea faimă fiind sortite în mod cât se poate de evident eșecului în timp ce întreprinderea Domnului Blidar navighează obscur printre interese și priorități politice.

Nu doresc să par înțelept post-factum, însă existau soluții și atunci, exitau și oameni care vedeau soluțiile, însă cei care se aflau la conducere în această perioadă cruntă și frământată nu aveau nici mintea nici interesul orientat spre acele soluții. De altfel, conducerea locală avea mâinile legate în această primă perioadă a Marelui Jaf post și criptocomunist, prădarea țării fiind orchestrată până la capăt de la centru.

E bine de știut acest amănunt semnificativ atunci când judecăm sau comparăm performanța primarului de peste 12 ani ai județului, el fiind primul care a beneficiat de avantajele descentralizării realizate în primii ani ai noului mileniu. Și să mai reținem că acestă descentralizare, oricum strict controlată și parțială, nu a fost inițiativa clasei politice românești, ci o cerință elementară a UE, condiție sine qua non pentru integrarea țării în structurile europene.

În consecință, Aradul a fost unul dintre orașele care au pierdut din nou cel mai mult prin transformarea societății, prin revenirea la modul de producție bazat pe capital privat și pe inițiativa privată.

Insfrastructura industrială, în loc să fie modernizată și privatizată cu folos, a fost distrusă, în locul ei răsărind implanturi minore de linii de asamblare de lumea a treia, comerțul privat, pornit în trombă – poate vă mai amintiți de primele boutiqe-uri de pe Bulevard, îmi vine în minte acum San de la Podgoria – a fost sufocat încetul cu încetul, procesul fiind încununat prin umplerea orașului cu supermarketuri parazitare în care mai nou poți să faci plimbări lungi printre spațiile goale, toate acestea ducând la un exod fără pereche în istoria orașului.

La începutul ultimului deceniu populația urbei mergea spre 200 de mii, acum, după 25 de ani, această cifră se apropie de 150 de mii, pierderea fiind de 25 la sută.

Liderii locali, câțiva mai lucizi și onești, au încercat să atragă atenția asupra fenomenului, însă vocea lor nu a ajuns la conștiința populației, ideile lor fiind de multe ori ridiculizate de adversarii politici și de o presa aflată din ce în ce mai mult în simbria celor care devalizau orașul.

Cei mai mulți însă se bucurau de avantajele haosului organizat, de tulburelul social în care pescuitul în ape tulburi asigura celor fără scrupule o îmbogățire rapidă dar fără efecte benefice în viața comunității.

Astfel ajungem în zilele noastre, iar tabloul care ni se înfățișează în fața ochiului este mai mult decât sumbru: trăim într-un oraș decapitat și izolat, cu o viață culturală restrânsă la minim și de care beneficiază doar o mână de entuziaști sau visători incurabili.

Cinematografele s-au mutat la malluri, dar sunt goale și acolo, repertoriul teatrului local este o enigmă pentru toți arădenii, Filarmonica nu mai știe dacă este, iar dacă este, unde este, școlile urmează modelul național producând diplome false cu nemiluita, ștrandul a devenit un loc al pierzaniei și al întreprinderilor obscure, cetatea se dărâmă în continuare – să nu-mi spună nimeni că biserica aceea din centrul ei, cea mai veche din Arad după cea sârbească, nu ar putea fi trecută în conservare și renovare! –, pasarelele de centură se construiesc de peste un deceniu, în timp ce peste Mureș s-a făcut într-un an o pasarelă care duce spre nicăieri.

Toate acestea au devenit posibile și prin dispariția cvasitotală a spiritului civic, arădeanul mediu al zilelor noastre fiind un cetățean obscur, fără inițiativă și gânduri proprii, bucuros de avantajele minore ale vieții cotidiene și care visează în continuare la o ieșire în străinătate, la câte un bișniț mărunt: o mașină second-hand nemțească la un preț bun sau o afacere cu un schimb de terenuri, imobile, garsoniere.

Nimic fundamental, nimic autentic, nimic serios, nimic de perspectivă!

Despre fotografii: Reprezintă, toate, desigur, lucruri produse la Arad în perioada de dinainte de Marele Jaf Organizat.