Enola Day: Cum e să treci prin pandemie și covid la peste 65 fără să-ți pese? Cu mască și fără mască…

    de Lajos Notaros | 21 mai 2020, 7:48 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    3

    Așa cum v-am povestit la început, pe mine m-a apucat pe neașteptate.

    Am avut câteva zile îndoielile mele, dar în cele din urmă a devenit clar că asta este, m-a lovit ușor peste umăr să mă atenționeze și a plecat mai departe. Având în vedere că am trecut binișor de 65 – încă un șase și am numărul diavolului -, ar trebui să mă consider norocos, să le dau în trăznet toate și să-mi văd de bătrâneți în continuare.

    Dar eu nu, că așa-i românul, chiar dacă e ungur: nu se lasă, se bagă. Inclusiv unde nu-i fierbe oala sau acolo cu atât mai tare.

    Uite, de exemplu, la mine: am trecut și peste aia cu masca.

    La început făceam pe nebunul, hai să fim serioși, de ce te poate apăra o mască de pânză peste nas și gură? Eventual de privirile rele. Mă uitam cu milă la mai marii nației la televizor, cu masca pe figură – apropo, fiind, cum am spus, trecut de o vârstă, am făcut armată ca lumea, iar comanda asta, cu masca pe figură, era una dintre cele mai nenorocite pentru un militar în termen – și mă întrebam dacă își dau oare seama cât sunt de caraghioși.

    Bine, sunt caraghioși și fără, dar așa arată de parcă ar fi ieșit dintr-un film de la începuturile cinematografiei.

    Pe urmă, ieșind strict regulamentar la cumpărături, am văzut tot felul de indivizi și individe cu masca pe figură. Vorba vine pe figură, unii își acopereau și ochii, alții o atârnau sub barbă, nemaivorbind de ceilalți, cei care, se vedea asta de la distanță, o foloseau, de zile întregi, în loc de batistă. Cel mai mult mă bine dispuneau cei pe care îi surprindeam în mașina lor personală, singuri cuc, cu geamurile ridicate și cu masca în poziție regulamentară. Aveau și o privire care tocmai asta îți transmitea: să vă fie clar, nu, nu sunt prost deloc, asta înseamnă să fi deștept și responsabil, să porți masca pe figură și atunci când te întâlnești în somn cu tine însuți.

    În cele din urmă m-am conformat, nu pentru că mă vedeam apărat de ceva astfel, ci pentru ceilalți. Văzând privirile ucigătoare care se îndreptau spre mine în situațiile în care îmi permiteam să mă duc după mâncare de pisici, la magazinul de după colț, fără mască, am realizat că nu de mine trebuie să am grijă, ci de ei. Să-i apăr de propriile lor temeri și lașități, să le arăt de la distanță: stați liniștiți, și eu sunt ca voi, mă tem de mă cac pe mine, dar, vedeți, nici prin cap nu-mi trece să strănut, iar dacă cumva m-ar apuca totuși, am mască.

    Am înțeles, asta e, este stare de urgență chiar dacă eu mă simt bine, mersi, abia am așteptat să intrăm în starea de alertă.

    Chiar dacă mie, așa pur și simplu strict lingvistic, alerta mi se părea mai gravă decât urgența.

    În fine, am trecut și peste asta, luni m-am avântat în oraș să rezolv niște urgențe fără să fiu foarte alertat pentru asta. Cu masca agățată pe oglinda retovizoare, am stat la patru stopuri până am ajuns de la Podgoria la Burza, realizând brusc faptul că muncitorii Domnului Bibarț via Falcă nu simt nicio urgență pentru terminarea săpăturilor care au început odată, mult înainte ca, pardon, covidul să dea peste noi și se vor termina mult după ce o pandemie până acum necunoscută, dar la fel de asimptomatică, va extermina populația Terrei.

    Cu toate acestea orașul începea să prindă viață, se stătea la cozi misterioase cu masca pe figură, oamenii umblau pe trotuare febrili și încruntați, fiecare după felul său de a se raporta la pandemie, cu masca peste nas, sub nas sau sub bărbie.

    Nu zâmbea nimeni, am devenit chiar atent la asta, și atunci am realizat adevărata măsură a pandemiei și a măsurilor luate de-a valma împotriva ei.

    N-a fost vorba aici de o boală, ci de angoasa omului zăvorât în implacabil, într-o societate planetară care trăiește după regulile copilăriei. Știți cum este copilul: așteaptă totul de la alții, nu face diferența dintre muncă și joacă, se sperie din orice și fuge la fusta mămicii să fie în siguranță.

    Pentru copii moartea nu există, așa cum nu există nimic ce nu poate fi luat, mâncat, băut sau aruncat. Pericolul poate apărea de oriunde, dar nu este nicio problemă dacă ești lângă cei mari, ei te vor apăra și te vor pune la adăpost. Copilul nu are griji și responsabilități, doar dorințe și așteptări. Copilului nu-i place să fie contestat, criticat, admonestat, el așteaptă mereu doar laude și măguliri.

    Copilul nu se vede pe sine în oglindă, vede acolo imaginea pe care lumea i-o oferă despre el, iar acea imagine nu are nicio treabă cu realitatea. Copilul nu trăiește în realitate, ci în lumea confecționată pentru el de ceilalți, de cei de care depinde într-un fel sau altul.

    În lumea noastră de acum, cea a internetului și a Facebook-ului, înțelegem perfect dorința cea mare a copilului: lui îi place înainte de toate să fie „lăicuit”, să primească cât mai multe like-uri, dar oricum mult mai multe ca cei pe care îi cunoaște de aproape.

    Mă gândeam la toate astea în timp ce mă dădeam jos din mașină, întinzându-mă după masca de pe oglinda retrovizoare.

    Cum am spus, am o anumită vârstă, chiar dacă copilul din mine a rămas neschimbat. Știu deja că pandemia care ne va termina în cele din urmă nu va veni cu un virus, ci cu infantilizarea definitivă a omenirii.

    Așa că m-am dat jos din mașină, lăsând masca pe oglindă și am pornit încet și cu zâmbetul pe buze la o plimbare printre măști…

    (Fotografiile care ilustrează textul sunt din vremea pandemiei de gripă spaniolă)

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Indiferent de aluziile subtile, indiferent de angoasele si frustrarile oamenilor, masca pe figura si pe nas, in locuri publice aglomerate, este o dovada de responsabilitate fata de cei din jur.
      De la dumneavoastra chiar aveam pretentia sa intelegeti asta.

      +4 voturi
      +1
      -1
    2. M-a pus pe ganduri o observatie a d-lui Profesor.Sincer,nici nu m-am gandit pana acum la acest aspect.La faptul ca ,ne pierdem identitatea’ prin camuflajul fizionomiei.Devenim o masa amorfa,nu sesizam emotiile celor cu care comunicam.Imi aminteste de una din cele mai sugestive clipuri ale grupului legendar Pink Floyd,”Another brick in the wall” partea a 2-a.

      --1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    1 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.