Nu știu  pentru ce păcate, dar cu siguranță trăim o perioadă în care plătim pentru ele. Într-o perioadă extrem de grea, probabil cea mai grea de după Război, când întreaga societate, conducători și conduși deopotrivă, ar trebui să respire încredere și unitate, seriozitate, competență, responsabilitate și calm, mult calm, la noi totul se întâmplă pe dos. Ne închidem în noi cu convingerea că în interiorul granițelor noastre este cuprins întregul adevăr și, îmbălsămați cu această convingere imuabilă, nu găsim nicio motivație pentru a privi, auzi, vedea dincolo de granița noastră, nu ne interesează să vorbim cu cineva „din afară”, necum să mai și ascultăm. Întreaga cunoaștere a lumii, întregul adevăr a devenit un fel de „mare nostrum”, fără canale sau porturi prin care să se poată comunică și dincolo de graniță. Și, nu-i așa?, la ce ne-ar folosi comunicarea cu alții de vreme ce suntem prizonierii absoluți ai convingerii că numai noi avem dreptate, că nu greșim niciodată și, mai ales, că suntem îndreptățiți să ne clamăm dreptatea cu voce tare și pe un ton ce glisează între imperativ și agresiv. Trăim fiecare în enclava lui, ne scăldăm în marea noastră închisă între maluri de certitudini, fără valuri stârnite de eventuale îndoieli și comunicăm cu ceilalți prin verdicte. Un „dialog al surzilor” (rog să mă ierte cei care au deficiențe de auz și să accepte precizarea că nu la ei mă refer), un ne-dialog în fapt, pentru că o însăilare de monologuri, o „convorbire” între persoane care nu vor să asculte ci doar să-și spună monologul, nu înseamnă dialog.

Și, nu, nu-i vorba de o „surzenie” fizică ci de una mentală. Nu vrem să auzim ce spun alții, nu ne interesează părerile altora. Mai mult, dacă părerile astea le contrazic pe-ale noastre, „surzenia” devine patimă din care se nasc etichete și epitete, înscrieri pe „liste negre”, blocarea și ștergerea „dușmanului”.

Este de la sine înțeles că nu doar politicienii au apetit pentru practicarea acestui tip de dialog – ne-dialog, comunicare – ne-comunicare. Doar că la ei comunicarea prin dialog este un fel de obligație de serviciu. Se presupune că ei, aleșii noștri, sunt nu doar deținătorii informațiilor care ne-ar face să le înțelegem activitatea, ci și cei mai de soi dintre noi, „crème de la crème” și de aceea suntem îndreptățiți să așteptăm de la ei nu doar să ne transmită ce vor ei, când, cât și unde vor, ci și să ne asculte întrebările, să ne înțeleagă nedumeririle născute, poate, din nepricepere. Cum spuneam, ei fiind cei mai buni dintre cei buni – că altfel nu-i alegeam! – ar trebui să fie mai înțelegători cu noi, cei mai puțin luminați de certitudini și să nu ne considere dușmani doar pentru că ne permitem să întrebăm și să le transmitem întrebările. Sau, pentru că, nebăgați în seamă și lăsați pradă întrebărilor fără răspuns, avem îndoieli și începem să vedem vinovății acolo unde, poate, nu există. Iar dacă cedem vinovății, este în legea firii să căutăm vinovați, să întrebăm cine sunt ei. Iar în lipsa unor răspunsuri, vinovățiile ni se par tot mai evidente și parcă începem să-i vedem și pe vinovați…

Dar și, dacă nu cumva cerem prea mult, ar fi cazul să nu ne fluture mereu și mereu prin față ideea că ei sunt crème de la crème și noi doar aun amărât de blat pe care se pot ei, aleșii, desfășura. Altfel spus, să nu ne ia chiar de proști, oricât s-ar simți de îndreptățiți s-o facă.

Sigur, cele de mai sus nu se referă doar la un om, la un ales sau numit în funcții publice. De altfel, nu se referă doar la politicieni ci și la ceilalți, la noi toți cei prea vehemenți în convingeri și prea puțin dispuși la ascultarea părerilor celorlalți semeni. Voi vorbi, totuși, despre unul dintre aleșii arădeni, doar pentru că a arătat, recent, că pare a avea o anumită dorință de comunicare – spre deosebire de alții care rămân împietriți în certitudinile lor.

Pe domnul Iustin Cionca, președintele CJA, l-am considerat un politician onest, neviciat de îngâmfarea celor ajunși în Parlament sau de suficiența celor aleși în mod repetat în diferite demnități politice. Rămâne, bunăoară, unul dintre extrem de puținii parlamentari arădeni, foști sau actuali, care răspundeau la telefon și după alegeri. Dacă veți crede că este puțin lucru, încercați să-i sunați pe actualii… Mulți ani am apreciat la el nu neapărat anvergura sau subtilitatea politică, nici acel curaj care l-ar fi făcut un personaj frecventat de presă pentru subictele pe care le-ar fi oferit, cât onestitatea exprimării și comportamentului, deschiderea spre dialog real și nu în ultimul rând, calmul. Pe scurt, spuneam (și gândeam) despre el că este popular, deschis, sincer, fără ifose, calități care-l făceau un interlocutor plăcut.

Poate pentru unii a rămas la fel. Mulți, puțini?, nu știu. Observ în schimb că prestația sa publică s-a schimbat în ultima vreme. O fi obosit, stresat sau influențat? Iarăși nu știu, deci nu am cum înțelege schimbarea. Iustin Cionca nu se ferea de răspunsuri, așa cum o face acum, nu ocolea subiecte sensibile chiar dacă cerea, în anumite cazuri speciale, discreție, cu motivația cuvenită, ca să fie bine înțeles. Și, mai ales, nu răstălmăcea vorbele altora și nici nu se făcea că nu a înțeles contextul. Ca acum…

„Dialogul surzilor” de Bogdan Alessandru. Sursa: tablouri-de-vis.ro

Posibil să-l fi deranjat critica de a comunica „doar pe facebook”, dar nu cred că nu a înțeles-o. Prin urmare, nu cred că în urmă cu ceva timp ar fi răspuns la critică, oarecum tăios (o altă caracteristică nouă la el) cu motivarea comunicării pe facebook. Mai spun o dată, cu convingerea că a înțeles „din prima” cum se zice: nu comunicarea sa pe amintita rețea de socializare deranjează, ci faptul că recurge, de o vreme doar la această modalitate ce comunicare, din care lipsește tocmai dialogul, ceea ce duce spre o comunicare „surdă”. Domnia sa, ca președinte de Consiliu județean, trebuie să fie pregătit și dispus să răspundă și la întrebările sau nedumeririle noastre sau ale cetățenilor ne-ziariști. Oricât de bune ar fi comunicările domniei sale, nu mereu răspund la întrebările care frământă oamenii.  Zice domnia sa, bătând șeaua într-un mod în care recunosc pe altcineva, dar nu pe Iustin Cionca: „eu nu comunic doar pe Facebook, așa cum mă acuza cineva, cu multă răutate, zilele trecute. Am un program zilnic de ieșiri în județ, mă întâlnesc cu oamenii față în față și pe vreme de pandemie, ajung în primării, organizez săptămânal videoconferințe, am înființat un compartiment la Consiliul Județean care ține legătura cu primarii și cu consilierii locali pe toate problemele și investițiile din județ”. Poate într-un viitor mesaj ne va spune autorul acestui mesaj sau, de ce nu?, chiar domnul Cionca, ce le-a spus oamenilor cu care s-a întâlnit despre dezafectarea Spitalului de la Expo? Precis a fost întrebat, la videoconferințele cu primarii sau consilierii despre cât de eficient au fost cheltuiți banii (europeni sau ne-europeni) în acel spital de „unică folosință”, dezafectat chiar în prag de val patru al pandemiei. Dar despre strategia sanitară a Aradului? Noi am semnalat, am întrebat, ne-am spus părerea, dar degeaba. Am „primit” doar alte și alte drumuri și am înțeles că domnul Cionca se scaldă, împreună cu așii care-l înconjoară, în marea lor internă, de unde spune doar ce vrea el. El, cel care concepe și scrie mesajele, nu neapărat Iustin Cionca. Așa se face că suntem sufocați cu mesaje despre drumuri când, poate, ar trebui să ne spună despre altceva, cum ar fi Zona liberă Curtici. Sau, despre situația deloc clară de la Primăria Sebiș…

Repet ideea: pe facebook este ușor să transmiți mesaje și-apoi să trăiești cu iluzia că ai comunicat. E ca și cum te bălăcești în marea ta și asculți cum îți șoptesc apropiații numai cuvinte de laudă.

Nu știu de ce, dar îmi vine în minte pățania electorală a fostului primar, regretatul Dorel Popa. La fel ca actualul domn Cionca (celălalt poate fi declarat pierdut pe undeva, pe vreun drum încă nemenționat pe facebook ca reabilitat) s-a bazat foarte mult pe sfaturile eminenței care i-a coordonat campania electorală (am uitat cine era) și, deși toate sondajele îl creditau cu peste 60%, a pierdut alegerile, câștigate de Gheorghe Falcă (plecat în cursa electorală de pe poziția a treia). Dar de unde să știe domnul Cionca toate astea? În 2004 câștiga al doilea mandat, fără adversar, la Pecica și nici nu visa la așii comunicării care-i masează acum ego-ul.