În caz că te aștepți la un film de război intergalactic cu prea mult bumți-bum-bum și vum-vum despre care s-a spus clar că va avea eroi complet noi (cu mici excepții) și al cărui final oricum e arhicunoscut, terminându-se acolo unde începe episodul „A New Hope” din 1977… da. Cam despre asta e vorba. Și totuși… s-ar putea să ai o surpriză plăcută.

E o situație destul de aiurea când un fan incurabil al seriei Războiul Stelelor încearcă să prezinte o părere onestă și obiectivă despre cel mai nou film în care „ăla negru de respiră greu” își face grandioasa reapariție după ani de zile de așteptare ca pe ace laser. Dar iată o veste bună inclusiv pentru cei care timp de aproape 40 de ani au trăit degeaba, crezând că Star Trek și Star Wars sunt același lucru, știind doar că-s niște Jedi p-acolo care se dau în figuri cu niște săbii luminoase și e un murcoș mic și verde pe numele de Yoghurt… sau ceva de genul:

„Rogue One – A Star Wars Story” e exact acel film sci-fi / acțiune / dramă cam atipic care îți face lejer plinul de popcorn și cola dacă vrei doar să vezi un blockbuster 3D și, în același timp, care reușește să te fixeze în pielea acelor fani înrăiți care fac pe ei de extaz când îl văd pe Darth Vader și pentru care niște roboței precum R2-D2 și C-3PO sunt infinit mai dragi decât… io știu… un șoricel debil și castrat, cu un cap supradimensionat – de exemplu. Culmea ironiei este că producătorii (pe deasupra, tocmai Disney!) reușesc această manevră epocală cu un spin-off din care lipsește legendarul scroll galben de la început, muzica nu e cea clasică, decât una similară (de data aceasta nu e semnată de John Williams, ci de Michael Giacchino), nu are nicio numerotare în fața titlului, pentru că e o poveste separată, dar mai ales, nici nu are prea multe în comun cu ceea ce ne-a obișnuit până acum lumea creată de Lucas, lăsând partea fantasy la o parte. Chiar dacă sunt destule apropouri și referințe la ceea ce se știe deja din celelalte episoade, acest film poate fi „o nouă speranță” în ceea ce privește viitorii mega-fani… și NU în sensul în care s-a întâmplat cu episodul VII de anul trecut.

Am să fiu cinstit: filmul are și anumite părți mai plictisitoare și oarecum haotice, rezultate probabil din cauza reluării filmărilor în vară, când Disney a preluat frâiele din mâinile regizorului Gareth Edwards și a rescris anumite pasaje, considerând producția inițială mult prea dură, prea „dark”. Așa a dispărut din film și marșul stormtrooperilor în apa de pe malul planetei tropicale Scarif, deși un trailer ne pregătea sufletește destulă vreme pentru o asemenea fază.

Foto: LucasFilm Ltd.

Se pare că în graba de a remedia anumite părți ca să dea mai mult a Star Wars și – nu-i așa? – mai a Disney, au cam dus în derizoriu anumite secvențe… dar poate doar mie mi s-a părut așa. Una peste alta, începutul e destul de bun, ultima jumătate de oră tinde spre EPIC, iar ce este între e o supradoză de suspans pe alocuri artificial care ne rezervă, în schimb, câteva momente neașteptate, deloc clișeizate, iar după un timp nici glumele nu mai par forțate. Vorbim despre 130 de minute în care cel mai mare merit al regizorului e că a reușit să ne facă (inclusiv pe fani) să înțelegem cât de mici și vulnerabili pot fi rebelii în fața ditamai Imperiului, chiar dacă sunt și ei mulți, ba chiar mai organizați și mai tacticoși decât sărăntocii de stormtroopers și acei doi-trei șmecheri în uniforme care numai în cazuri de forță majoră își mișcă un deget ca efectiv să intervină în zona de conflict.

Hoarda de fani poate răsufla ușurată. Cea mai mare realizare a filmului e următoarea: odată și pentru totdeauna, filmul elucidează un vechi și mare mister! Și anume: cum naiba e posibilă o asemenea gafă ridicolă a Imperiului de a avea un nenorocit de punct slab în superarma vieții numită Death Star, prin care întreaga structură gigantică poate fi distrusă uite-așa, simplu ca bună ziua, de un flăcău țăran venit de pe o planeă cu mult nisip.

Foto: Digitalspy.com

„I am your father!”… :O Pam-pam!

Dincolo de faptul că „Rogue One” ne prezintă o luptă mai „realistă” (vorba vine) ca niciodată în saga Star Wars, nici acest film nu neglijează firul sensibil care a marcat de-a lungul și de-a latul toată epopeea galactică gândită de Lucas, de la cele două trilogii, până la continuarea ce a izbucnit în cinematografe anul trecut. Evident că mă refer la problematica familială, relația mamă-fiu, tată-fiu sau (în acest caz) tată-fiică, care ne face să scăpăm o lacrimă într-un sincron perfect cu eroii de pe ecran și care ne face să simțim 100% determinarea personajelor de a se arunca în cele mai crâncene bătălii și misiuni imposibile, ca-ntr-o veritabilă telenovelă interstelară. Singura și deloc neglijabila diferență e că până acum am urmărit dramele a trei generații din familia Skywalker, iar acum putem arunca o privire în „bucătăria” Erso, o familie nu chiar atât de impunătoare în manualele de istorie Star Wars, dar care devine extrem de relevantă într-un punct critic al poveștii, și anume atunci când un grup de rebeli izbutesc să facă ceva cu adevărat hotărâtor: furtul planului Death Star-ului, ca ulterior să vină țărănoiul blond mai sus amintit care în timpul întâmplărilor din acest film încă habar n-are ce-l așteaptă, darămite că e Jedi.

Galen Erso. Foto: Jonathan Olley

Termenul de „jedi” în acest film e, pe bună dreptate, doar un cuvânt banal ce te trimite ori la lecții de mitologie, ori – pe cei care încă cred în Forță – la balamuc, evenimentele petrecându-se într-o perioadă în care aceștia au fost eliminați aproape în totalitate. Nu s-a împins nicio limită, nu a apărut din senin niciun Jedi, așa cum s-a și promis, oricât de mult au sperat în secret fanii înrăiți. Acesta fiind un amănunt care nu a deranjat deloc în „Rogue One”… nu ca în cazul „Force Awakens”, unde Luke putea liniștit să aibă deja un batalion întreg de Jedi racolați de pretutindeni, că doar nu mai exista Imperiul, iar acel „First Order” – cu tot cu Kylo Ren – era o glumă proastă, oricum am privi.

Foto: unpause.asia

Dar să nu sărim în timp atât de mult doar de dragul de a acoperi toată saga. În definitiv, în „Rogue One” e vorba doar de întâmplările care conduc direct la episodul IV, „O nouă speranță”, și nu se întinde în nicio altă direcție. Aproape. Ar fi acolo, totuși, Saw Gerrera (interpretat de Forest Whitaker), cu care am făcut cunoștință în serialul de animație „Clone Wars” și – un detaliu care unora le-a scăpat, poate – Hera Syndulla din serialul „Star Wars Rebels”, ce rulează actualmente pe Disney XD. E adevărat, nu apare în film în carne și oase, dar numele ei este menționat la microfon în hangarul bazei Rebeliunii, la un moment dat: „căpitanul Syndulla e așteptat(ă) la…” – ceva de genul, dacă nu mă-nșeală memoria. Poate fi ea, poate fi tatăl ei sau poate fi o coincidență de nume, ceea ce e puțin probabil. În orice caz, ce s-a întâmplat cu membrii trupei „Ghost” – cu tot cu doi membri care ar fi un mare ajutor pentru Rebeliune: un jedi (Kanaan Jarrus) și padawanul său (Ezra Bridger) – până la acest punct și dincolo de acesta… rămâne, deocamdată, un mister ce sperăm să fie elucidat în viitoarele episoade „Star Wars Rebels”.

Mon Mothma, Hera Syndulla, Saw Gerrera. Foto: LucasFilm Ltd. / Wookiepedia

Revenind la „Rogue One”, o reîntâlnim aici pe Mon Mothma (interpretată tot de Genevieve O’Reilly, cea care a fost alegerea lui Lucas tot pentru acest rol și în episodul III – „Revenge of the Sith”), precum și pe Bail Organa (interpretat încă o dată de Jimmy Smits), tatăl vitreg al lui Leia, despre care știm că va pieri, săracul, pe Alderaan, planeta distrusă de sinistra armă Death Star.

Dar atâta blabla și încă n-am scos niciun cuvânt despre protagoniștii principali din Rogue One…

Jyn Erso (Felicity Jones) este eroina principală în jurul căreia pare să se-nvârte Galaxia, o fătuță simpatică foc, poate chiar mai simpatică decât Daisy Ridley, cea care o interpretează pe Rey în „Force Awakens” și în următoarele două episoade (VIII și IX), dintre care primul s-a filmat deja și va ajunge în cinematografe anul viitor. Jyn e puțin diferită decât ne-am aștepta. În prima fază i se rupe atât de Rebeliune, cât și de Imperiu, dar evident că, până la urmă, i se va pune inima la loc și va salva ziua „big time”, chiar dacă o așteaptă o aventură hazardată la fel de „big time”.

Foto: Jonathan Olley & Leah Evans

Personajul numărul doi este Cassian Andor (Diego Luna), un macho cu un accent ciudat care, de asemenea, ne surprinde cu atitudinea sa… dar e un băiat bun, în definitiv. Cele mai îndrăgite și lăudate personaje, atât de critici, cât și de fanii Star Wars, sunt însă K-2SO (robotul sarcastic interpretat de Alan Tudyk) și Chirrut Îmwe (Donnie Yen), luptătorul chinez orb cu un fel de al șaselea simț, căci nu… nu e vorba de afinitate la Forță. Robotul de cca. doi metri înălțime e chiar un erou mai mare decât R2-D2 și BB-8 la un loc, iar Îmwe e un fel de samurai „Daredevil” extrem de calculat și echilibrat… care nu are nevoie de noroc, îl are în spate pentru asta pe prietenul său Baze Malbus (Wen Jiang), un fel de luptător de gherilă scăpat din Vietnam… dar nu fiindcă și-ar fi terminat misiunea acolo, ci pentru că i s-a părut deja boring.

Chirrut Îmwe și K-2SO. Foto: LucasFilm Ltd.

Cât despre băieții răi…

Orson Krennic (Ben Mendelshon) părea mai fioros în trailer, sincer să fiu, dar reușește să ne ofere un personaj suficient de gunoi și cu sânge rece, chiar dacă egoismul îi e mai mare decât puterea sa în rândul conducătorilor Impreiului. Îl reîntâlnim pe Grand Moff Tarkin (Guy Henry + CGI)… după atâția ani de „trudă” – cu o chelie la fel de mare pe vârful capului și cu un rânjet la fel de malefic, iar noul personaj, Galen Erso (Mads Mikkelsen), tatăl eroinei Jyn… nu am să divulg nimic, prefer să rămână cu semnul întrebării pentru cei care n-au văzut încă filmul: e The Good Guy sau e The Bad Guy? Apropo… el a construit Death Star. Decât zic.

Orson Krennic. Foto: LucasFilm Ltd.

Într-un final, dar absolut deloc cel din urmă… pășește în scenă încă o dată DARTH VADER, cu respirația sa bolnavă de înspăimântătoare, în cazul căruia producătorii au avut grijă până la cel mai mic detaliu să fie o prezență memorabilă. Contează mai puțin că a fost interpretat de doi actori (nu deodată!), Daniel Naprous și Spencer Wilding, ceea ce este cu adevărat remarcabil este însă faptul că vocea îi aparține din nou legendarului James Earl Jones.

Foto: The Star Wars Underworld / Facebook

Ce a spus tata Lucas?

După ce și-a vândut șandramaua Imperiului Mickey Mouse, George Lucas suferea ca un copil răzgâiat căruia i s-au furat jucăriile, chit că inițial a fost de acord cu schimbul roboțelului pe un porcușor gras din plastic, plin cu bani. Bani din ăia, de ciocolată. Copilul bătrân avea speranțe că după ce a fost răsplătit cu vârf și îndesat (cu 4 miliarde de dolari, mai exact), va rămâne tot el factorul decisiv deasupra noilor producții. Nu a fost chiar așa, și s-a bosumflat, a spus ceva urât (că și-a vândut opera de o viață unor „negustori de sclavi albi”), apoi și-a cerut scuze, după care a fost mai precaut în declarații. Despre „Episode VII: The Force Awakens” a spus până la urmă, foarte subtil, că fanii îl vor iubi. Despre ultimul film și despre părerea lui Lucas a ieșit cu o declarație noul regizor, Garteh Edwards. „I-am arătat filmul, acum două zile, după care am vorbit la telefon. Nu vreau să vorbesc în numele lui, dar pot să spun sincer doar atât că acum pot să mor liniștit! I-a plăcut foarte mult”, spunea Edwards hiperventilând de fericire.

Foto: LucasFilm Ltd.

Ca o concluzie…

se prea poate ca „Rogue One – A Star Wars Story” să fie cel mai bun film Disney EVER… tocmai pentru că nu pare deloc un film produs de Disney. Fanii „Frozen” și „Frumoasa și Bestia” vor lua asta ca un jihad personal, clar, dar fuck off! Nu te pui cu Vader!

Criticii de pretutindeni au, în mare parte, doar vorbe de laudă pentru film, sunt foarte puțini care s-au arătat nemulțumiți. Hipsterii dreacu’. Dar un lucru e cert: dacă în cazul „The Force Awakens” fanii au vrut să revadă filmul doar pentru că, poate-poate, chiar o să le placă până la urmă, în cazul „Rogue One” o să vrei să-l revezi și o să-ți placă și mai mult!