Codul lui Kett Groza. O viață tumultuoasă, dezvăluită chiar de artist în atelierul său

    de Tomck@t | 3 iulie 2018, 12:29 PM | Interviuri | Recomandările editorilor

    0

    Pe artistul Ioan Kett Groza nu ai cum să-l confunzi cu nimeni. Cu acea barbă mare și albă, părul lung, rărit pe alocuri dar încă tot negru, e un veritabil simbol al Aradului. Se vede de la o poștă că este artist, iar dacă nu ești prea „umblat” pe la expoziții de artă plastică, cu siguranță ai auzit de el datorită caricaturilor din presă, pe vremurile când ziarele tipărite încă erau de nelipsit pe mesele de dimineață ale fiecărui arădean. Oare câți arădeni știu însă că, în tinerețe, Ioan Kett Groza a făcut și sport de performanță, sau că era cât pe ce să nu se mai întoarcă în orașul său natal, la Arad, după ce americanii i-au bombardat apartamentul în care și-a petrecut copilăria?

    Maestrul Kett Groza este mult mai vorbăreț, glumeț și vesel decât pare la prima vedere. Peste majoritatea temelor pregătite în întrebările pentru acest interviu a trecut pe neobservate povestind și povestind, astfel încât am fost nevoit, ulterior, la transcriere, să reorganizez răspunsurile ca să pară, totuși, că s-a făcut un interviu. Exagerez… dar nu foarte mult. Despre barbă spune că o are deja de atâția ani că a și uitat de ea, iar înainte, în tinerețe, avea o mustață „à la Țiriac” și păr lung, un lucru puțin riscant pe vremea comunismului. Înainte de armată și facultate a jucat baschet la Craiova și la Bacău (cu asta se explică și înălțimea ce dă spre 2 metri), iar după facultate a pendulat între volei (a jucat în Divizia B la Timișoara și la Arad) și catedră, predând desen și istoria artei. A lucrat ca grafician la teatru, a făcut caricaturi pentru ziare și, în tot acest timp, și-a „croit” propriul stil artistic, trecând prin suprarealism (sau surrealism, ca să-l citez), grafică, linogravură și, într-un final, abstract, pe acesta din urmă comparându-l cu Badea Ion care intră din greșeală la Filarmonică…

    – Cei care v-au cunoscut doar în ultimii – să zicem – 20 de ani, când încearcă să vizualizeze în minte operele dvs. se gândesc automat la artă abstractă, la suprarealism, respectiv la grafică și caricatură. De la început v-au atras aceste stiluri sau ați experimentat și altele? Care a fost „traseul” dvs. artistic?

    – Din punct de vedere al stilurilor n-am mers prin prea multe căi. În facultate bineînțeles că am făcut ce ni se spunea, deci era perioada aia realistă a lui Ceaușescu, în care nu prea îți permiteai să faci mult în afară, dar… mai comiteam. Eram însă mai mult atras de arta cubistă. Îmi plăcea Cézanne, Picasso… Am avut, apropo de asta, o întâmplare drăguță: eram la sfârșitul primului an de facultate (n. red. – la Timișoara) și am făcut un fel de pastișă, o imitație după opera „Trei muzicanți” a lui Picasso, însă m-am îndepărtat puțin de stilul lui. Când am arătat lucrarea familiei, acasă, la Deva, o mătușă de-a mea, care era croitoreasă, m-a întrebat mirată la modul cel mai sincer „Ce mai e și prostia asta?”. I-am explicat și m-am mândrit că am primit un „cinci” (era nota maximă pe atunci), la care ea: „Și de ce nu i-ai dat pictura?”… crezând că cineva a cumpărat-o cu 5 Lei. Acuma nu pot să zic că mi-am schimbat direcția din cauza asta, deși, clar, asta a fost pentru mine doar o perioadă de început în artă. Acolo, la Deva, am participat prima oară la o expoziție colectivă, alături de alți proaspăt absolvenți.

    – Cum ați ajuns la Deva?

    – Eu m-am născut la Arad, dar ne-au bombardat „frații” americani când au venit peste noi și n-au nimerit ce trebuia, ci fix apartamentul în care stăteam pe vremea aceea, așa că am rămas fără nimic. Eu am fost pe bulevard cu maică-mea în momentul în care a căzut scara interioară și când ne-am întors ardea apartamentul. Maică-mea chiar a rămas cu o traumă acustică. Auzea cum plesnesc corzile de la pian în timp ce era în flăcări. I-a rămas în minte sunetul acela ani de zile. Ne-am mutat apoi la Săvârșin. Aia a fost o escală, să zicem, cu mijloace materiale mai puține, dar avea bunicul meu un restaurant acolo. Taică-meu era chiar mai „concentrat” pe atunci, că a făcut armata la „Cavalieri”, la Roșiori. A venit acasă cu permisie, iar când s-a întors a întârziat vreo 4-5 zile, pentru că tot timpul mergea cu două demigene… pentru echilibru! Când a ajuns acolo, Detașamentul lui a fost trimis deja pe frontul de Răsărit. El a fost deci pedepsit corporal și a fost trecut la Batalionul disciplinar, la muncă la ceva cale ferată de la Brad la Deva, care cred că nici acuma nu s-a terminat. Îmi povestea că la recepție s-a constatat că liniile erau cu 90 de centimetri mai înguste decât trebuia. În fine, după ce am stat la Săvârșin, ne-am mutat la Zam (Hunedoara), apoi la Deva, iar după un timp eu m-am întors la Arad. Taică-meu, săracul, tot vroia să se întoarcă la Arad, dar n-a mai reușit, a murit la 53 de ani. În ’68 m-am întors (n. red. – la 27 de ani) și cred că în ’69 am participat la prima expoziție a filialei de aici a Uniunii Artiștilor Plastici. Atunci l-am cunoscut pe Sever Frențiu, un om deosebit din toate punctele de vedere, și ca persoană, și ca pictor. Practic, el a fost cel care mi-a schimbat direcția, spre „surrealism” (n. red. – tot așa îi zice, din engleză, franceză sau maghiară „surrealism / surréalisme / szürrealizmus” – în română e „suprarealism”). El făcea un surrealism din ăsta dalian, dar narativ. Tot uitându-mă la lucrările lui, m-am orientat spre acest stil.


    „Triunghiul BerNudelor” de Ioan Kett Groza

    Atunci era o perioadă destul de obscură din punct de vedere al documentației, în sensul că majoritatea albumelor despre arta plastică erau sovietice, care conțineau pictură franceză, dar numai cele „permise” de sovietici, iar singurele reproduceri destul de curate apăreau la Editura Skira, o editură elvețiană, pe când la noi, patru reproduceri erau color și restul erau alb-negru, care-i fix pix, nu-ți aducea niciun beneficiu. Eu la facultate am văzut câteva lucrări de Dalí și mi-a rămas în minte „Girafa în flăcări”, deci pot să zic că ăsta a fost „bagajul meu” dalian în momentul în care am venit aici, la Arad. Iar aici m-am mai hrănit vizual din ceea ce făcea Sever Frențiu și am mai reușit să mă documentez, că pe vremea aceea filiala avea o bibliotecă, care a dispărut ușor, între timp. Cam așa s-a produs schimbarea mea spre surrealism. Mi-am schimbat și gândirea, căci surrealismul este și un stil de viață, o chestie care te ridică puțin de la sol. După asta am mai început să mai fac și grafică, linogravură, desen, participam la tot felul de expoziții colective și cu astea, și cu pictură. Prea multe lucrări tematice nu am avut. Tematicile mi le-am ales singur, nu au fost impuse de sistem. Nici mie nu mi-a plăcut sistemul, cred că la nimeni, decât la ăia puțini care profitau en gros de el. Foarte mulți pictori spuneau după Revoluție că au fost obligați să-l picteze pe Ceaușescu… pe dracu! Nu era chiar așa. De fapt primeau bani buni, cei care-l pictau. Pe mine din fericire nici nu m-au solicitat, din moment ce eu aveam picturi mai ciudate, așa că nici nu eram în vogă. Oricum, mult timp lumea mă cunoștea ca un caricaturist decât pictor, căci erau mai la îndemâna tuturor ziarele Vörös Lobogó și Flacăra Roșie…

    – Nu ați avut probleme cu aceste caricaturi? Nu erau prea satirice pentru acele vremuri?

    – Eu nu am lucrat ca angajat la aceste ziare, eram doar colaborator. Le-am adus un stoc de caricaturi, dacă le convenea bine, dacă nu, la fel de bine, iar la finalul lunii luam un mălai, așa, dar nu grozav. Atunci încă se plătea cât de cât, acum nu se mai plătește defel. Iar așa, eu am zis „I’m sorry” și m-am cam lăsat total. Am început să fac caricaturi grație faptului că am un simț al umorului nativ, pe care l-am moștenit de la taică-meu, căci era și el destul de șugubăț. La un moment dat aveam o viziune total deformată despre realitate, dacă mergeam pe stradă nu mai vedeam decât părțile negative, cu toate că nici asta nu e o atitudine bună… știi cum se zice, prea mult rău nu-ți face niciodată bine.

    – Cum ați ajuns la stilul care vă caracterizează în ultimul timp, arta abstractă?

    – Am avut o expoziție cu Onisim Colta în Maroc și ca să nu plătim atâta pentru transport eu am adus lucrări pe hârtie, deci acuarele, guașe, chestii de-astea, făcute expres pentru acea expoziție, iar Onisim a adus niște desene interesante în sepia. Am ajuns acolo și bineînțeles că acuarela, prin fluidizare, te duce puțin spre abstract, dacă-ți dai drumul. Dar nu era încă foarte conturată treaba, însă mi-a plăcut. M-a mai fascinat și cultura marocană. Pe frontispiciile clădirilor, inscripțiile deasupra prăvăliilor sunt și în arabă, și în marocană, iar scrisul lor dă spre abstract. Plus că la ei abia în anii ’50 s-a trecut la arta vizuală palpabilă, pentru că acolo a rămas mult timp ideea de a nu picta chip cioplit. Arta lor mergea spre un abstract mai degrabă decorativ. Mi-a plăcut în mod special scrierea arabă, pentru că are așa o melodie, o frumusețe aproape coreografică. Am intrat destul de bine în acea atmosferă, iar la ora actuală asta fac… si mă bucură mult fiindcă am, așa, o libertate de expresie. Eu sunt un pictor, să zicem, de „atmosferă”. Eu îmi creez atmosfera, bineînțeles. Nu îmi fac schițe, nu mă gândesc săptămâni sau luni până să elaborez o pictură. Eu mă așez acolo, la șevaletul ăla care dacă ar putea să vorbească ar fi cel mai bun conversator… și îi dau drumul creației. Bineînțeles că lucrarea mea depinde de cum îi vremea afară, ce am băut, dacă am avut o femeie bună, dacă m-am simțit bine în zilele respective… ba chiar dacă nu m-am simțit bine are o influență de absolut altă natură asupra lucrărilor mele, deci și armonia cromatică este tot în funcție de starea mea sufletească.


    Vopselele de sub șevaletul artistului

    – Ce este greu în arta abstractă? Asta dacă există așa ceva pentru un artist…

    – Păi, există, există… dar asta depinde și de artist. Marea majoritate a celor care ajung să facă abstract trec prin toate fazele, deci învață compoziție, armonie, tot… și atunci, având în tine chestia asta, în momentul în care, să zicem, ad absurdum vrei să iei o găleată cu vopsea și vrei s-o arunci pe lucrare, în cortexul tău îți trece totul, mâna ți-e dirijată, știi exact unde trebuie s-o arunci, pe când unul care, să zicem, e „ras”complet, deci încă nu știe anumite treburi, ăla aruncă aiurea. Există și aici un control mental foarte mare și depinde de experiența artistică… și de viață. Problema este că tu oferi publicului ceea ce ai creat și ceea ce ai gândit, ai codul tău, ai exprimarea ta… percepția publicului este însă foarte interesantă. Eu întotdeauna dau un indiciu… și nu mă refer la titlul lucrării. Titlul este un fel de ghid minor. Dar ca și consumatorul operei tale să înțeleagă ce spui, în momentul în care se pune în fața lucrării tale, trebuie să se debaraseze total de tot ce știe despre lume, despre viață, să fie ca într-o bulă de sticlă, băgat acolo… doar el, curat din punct de vedere mental, și pictura. Apoi, să zicem că începe să „discute”. E o conversație tacită, vizuală… și atunci îi place linia aia sau îi place dinamica lucrării, sau armonia cromatică… deci se „leagă” de ceva și pe acel ceva merge, își urmează drumul lui, care poate să fie paralel cu drumul tău. Tu îi oferi ceva, dar nu-i sigur că e pe aceeași lungime de undă cu tine. Asta le zic și copiilor (n. red. – actualmente predă la Școala Populară de Artă din Arad), să privești arta abstractă este exact ca și cum Badea Ion greșește poarta și intră la sala de Filarmonică. Deja a început concertul, se așează și îl întreabă pe unul „ce cântă ăștia?” și ăla-i spune Stravinski… sau Orff… care deja și pentru cunoscători e o muzică ceva mai grea. Badea Ion zice „na, bine”. Închide ochii, muzica pătrunde în el inevitabil și își creează propriile imagini. Îi place sau nu-i place… asta deja depinde.

    O pictură abstractă la expoziția lui Kett din luna martie a acestui an, la Sala Clio

    – Ce este cel mai important lucru pentru elevii dvs.? Să învețe bazele sau să-și descopere înclinația spre un stil anume și să meargă pe acea linie?

    – În primul rând, cursul e de trei ani și întotdeauna le zic celor proaspăt veniți să nu se aștepte ca după trei luni de zile să știe să picteze, fiindcă marea majoritate așa cred. Trebuie să faci exerciții, asta una. A doua, să zicem ad absurdum că cineva în trei ani de zile n-o să învețe nimic să picteze, dar că va fi alt om îi garantez! La mine la ore e mai mult o atmosferă familială, poate și fiindcă predau de 100 de ani, e mai degrabă un atelier decât o școală. Un atelier care, bineînțeles, îți oferă niște noțiuni, niște cunoștințe, și constat cu fericire că elevii vin de multe ori și-mi spun că au văzut un ornament la nu știu ce casă sau un atlant, sau o cariatidă, pe care până atunci n-a observat-o… asta e o chestie foarte bună, în sensul că oferindu-ți și noțiunea asta de istoria artelor, plus că te „bălăcești” în artă zilnic și ritmic, vezi altfel lumea. Treci pe lângă chestii pe care niciodată nu le-ai remarcat și dintr-odată, pac!… se aprinde un LED. De fapt, ce este frumosul? Frumosul trebuie să-l constați tu, să-l „decupezi”. Există peste tot, trebuie doar să știi să-l deguști, să-l vezi… să-l inhalezi, practic.

    – Revenind la lucrurile care vă caracterizează, mai e ceva, nu doar arta abstractă. Ceva ce vă face inconfundabil: barba!

    – Barba o am deja de atâția ani că am și uitat de ea. Nu mă incomodează defel, nici când e foarte cald, și m-am obișnuit cu ea atât de mult încât nici nu aș putea să mă imaginez altfel. Eu sunt ușor nonconformist în ceea ce privește îmbrăcămintea și părul. Și în liceu aveam probleme, pentru că aveam părul lung întotdeauna – atunci aveam păr, acum nu prea mai am! – și îmi stătea vraiște mereu. Eu am prins în liceu perioada aia de „trecere”, cu profesori vechi, trecuți de vârsta pensionării dar încă angajați. Erau câțiva care țineau mult la ținută… și, sigur, la un moment dat și sistemul te obliga. Aveam un profesor de istorie foarte simpatic care mă apostrofa mereu: „Ah! Părul ăsta!” și atunci tot timpul, înainte de ora de istorie, când simțeam că este sorocul să mă scoată la tablă, mă duceam repede la chiuvetă și îmi udam părul, așa că era încântat până la urmă, ba chiar, nu mă lăsa să vorbesc când mă întreba, îmi spunea el lecția în locul meu. Efectul meu vizual era dominant pentru el. Singura dată când am fost tuns de tot a fost în armată. Barbă nu am avut decât atunci când m-am mutat cu serviciul din învățământ la teatru, că nu aveam voie cu barbă în învățământ, în schimb am avut înainte o mustață à la Țiriac și păr lung, bineînțeles. Se mai luau comuniștii de mine, dar nu foarte acid. Nefiind membru de partid, nu m-au disciplinat prea grozav.


    În atelierul artistului

    – Ați spus că v-ați mutat din învățământ la teatru. La Teatrul din Arad?

    –  Da. Am creat afișe timp de zece ani. Am ajuns aici căutând de fapt un loc de muncă în învățământ. Prima oară am predat desen timp de un an și câteva săptămâni, imediat după facultate, într-un orășel minier de lângă Deva, în Certeju de Sus. Am revenit la Arad în primul rând fiindcă am fost jucător de volei pe vremea aceea și m-au chemat în echipa Clubului Sportiv Gloria din Arad. Ăștia m-au prostit… dacă știam că asta va fi, mai bine nu veneam, că m-au chemat și într-o echipă la Alba Iulia, dar am ales, totuși, orașul meu natal. Mi s-a promis că-mi vor rezolva și un loc bun în învățământ, însă asta s-a întâmplat în octombrie, când de regulă nu mai găsești nici o catedră ca profesor. Șeful secției de învățământ la Raionul din Arad mi-a propus, totuși, două locuri care erau libere: să predau desen într-un liceu la Pâncota sau să predau sport la Vinga. Am zis că sport nu, că nu sunt de specialitate… „dar altceva, nimic mai bun nu aveți?”. Nu aveau, așa că m-am dus la Pâncota, dacă tot am încurcat-o cu ăia de la Certeju când mi-am dat demisia. Nici nu știam unde e Pâncota, decât din auzite, fiindcă maică-mea, săraca, fiind nemțoaică, a fost dusă de două ori acolo într-o tabără, de unde toți nemții din zonă erau trimiși la muncă în Uniunea Sovietică. Asta era reversul medaliei după război. A scăpat, mă rog, prin diverse chestii care se puteau face dintotdeauna… cam o casă cred că l-a costat pe bunicu’. Deci am lucrat cam un an acolo, apoi câțiva ani la Sântana, unde m-au și titularizat. Făceam navetă, din Micălaca. Naveta e bestială! Ca să ajung acolo la 8, trebuia să mă trezesc la 6 jumate și când ajungeam la școală eram doar eu și femeia de serviciu.

    – Apropo de călătorii… pe unde ați mai umblat în lume? Știu că ați avut o expoziție până și în Japonia!

    – Ah, nu, în Japonia a fost o expoziție colectivă și au ajuns acolo doar lucrările. Erau lucrări de grafică satirică acolo, la Tokyo. Tot așa la Montreal, în Canada. Personal n-am fost cu expoziții personale sau de grup decât în Ungaria, în Germania, în Italia și în Maroc.

    – Ce ne puteți spune despre partea comercială a artei? Se vând tablourile?

    (n. red. – un oftat amuzat lung, după care râde) Nu pot să mă pronunț pentru restul lumii, chit că nici ei nu abundă de vânzări. Eu nu pot să zic că nu vând defel, dar vând rar. Nu umblu după clienți și nu pictez la comandă. Dacă știe cineva de mine și știe o anumită lucrare de a mea, asta-i altceva, dar dacă n-aș munci, n-aș putea trăi din pictură. De fapt, în Arad, un singur artist a trăit din ceea ce a făcut, Takacs. El picta de așa natură că veneau la el și oameni care nu erau neapărat cunoscători de artă, dar le plăcea că era strada pe care au copilărit, deci tema era bună.

    Câteva dintre lucrările lui Kett Groza se vând și online, pe pictoro.ro. Site-ul este realizat de Suna Michel, un fost elev al artistului

    – Chiar, în ce relații ați fost cu Mihai Takacs? Ați fost prieteni sau doar colegi de breaslă?

    – Nu am avut nicio problemă unul cu celălalt, dar n-aș putea spune că eram prieteni apropiați. Ne salutam, vorbeam, ne întâlneam la vernisaje, dar nu umblam la el acasă sau el la mine.

    – Cum vi se pare publicul consumator de artă în Arad?

    – Există oameni care intră și nici nu știu pentru ce. La ăștia le zic „bicicliștii”. Aceștia intră în sală și în trei minute au terminat. Ca în sistemul comunist: „Am mai bifat o acțiune!”… dacă a făcut chestia asta, dacă nu cumva s-a rătăcit cumva. Însă dacă te uiți la lume, constați imediat că Aradul are, așa, un public… destul de restrâns. Chit că un loc mai bun pentru arta plastică decât la Galeria Delta nu cred că există în toată țara. Ultracentral și chiar lângă un edificiu cultural, teatrul. Stau de multe ori în galerie și mă uit… oamenii trec cu o viteză nebună, nici măcar nu se uită în dreapta. Chiar îi ziceam lui Titi Șerban (n. red. – Dumitru Șerban, președintele UAP – filiala Arad), singura chestie ca să-i „obligi” cumva să intre este să închidem trotuarul și să fie trecerea prin galerie… dar nici atunci nu poți să ai certitudinea că se vor uita în stânga și în dreapta (n. red. – râde). Lumea… poate… e obsedată de lucru, nu are timp… nu știu ce se întâmplă. Poate oferta noastră nu este destul de bine interceptată, nu este destul de bine mediatizată… și asta se poate, dar… dacă privești în jur la vernisaje, sunt cam aceeași oameni. Mai mult e generația mai în vârstă, să zicem „50 – eternitate”, pe care-i știu de ani de zile, iar când pe unul nu-l mai vezi acolo îți vine să zici „te pomeni c-a murit”. Mai este și junime, dar puțină.

    Scrie un comentariu

    7 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Distribuie articolul

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad