A trecut de la suprarealism la grafică, la linogravură și, în cele din urmă, la artă abstractă, iar în această săptămână, pe 3 august, a sărbătorit rotunda vârstă de 80 de ani, marcând evenimentul – așa cum era de așteptat – cu o nouă expoziție, la Galeria Delta. De peste 50 de ani pictează, fiind astăzi considerat unul dintre cei mai (sau chiar cel mai) reprezentativ pictor în viață al Aradului. Cum spunea și președintele UAP – filiala Arad, sculptorul Dumitru Șerban, la deschiderea expoziției: „După Feri (n. red. – Francisc Baranyai / 1923 – 2013), el este cel care se impune cel mai mult în pictura arădeană”.

Dacă n-ai auzit de maestrul Ioan Kett Groza ești, evident, complet pe lângă artă în general și nu prea poți spune că ești cu adevărat arădean, în caz că te consideri arădean. A adus renumele orașului nostru pe plan artistic și pe alte meleaguri, în Maroc, Germania, Italia, Belgia, Ungaria, Spania sau Japonia, însă ceea ce-l face atât de îndrăgit la noi, acasă, este simplul fapt că este inconfundabil și 100% „de-al nostru”, fie că ne referim la înfățișarea sa impozantă, fie la operele sale care au mereu ceva aparte, sunt simple și totuși complicate, „descifrarea” lor însemnând în egală măsură floare la ureche și migrene serioase până și celui mai guru dintre critici.

Nu e singurul abstract și suprarealist din lume, firește, dar e unul dintre cei foarte puțini din Arad care știe ce face cu fiecare linie trasată și cu fiecare aranjament cromatic, iar iscusința sa de a reda, chiar și prin metode „codificate”, boemia eclectică a orașului nostru, incită cu atât mai mult fantezia oricărui privitor, de la profan la expert.

Lucrările lui Kett sunt o oglindă a ceea ce este și ceea ce visează Aradul să fie, îți șoptesc câte ceva atât despre roșiile și verdețurile din piață, cât și despre marii clasici ai artei plastice, te poartă în tururi teleghidate în marile muzee din lume și cu aceeași ușurință te bagă sub masă la o beție romantică-ntr-o cârciumă de cartier. Kett e despre mers la teatru sau la filarmonică, dar și despre mers la plimbat căței pe mal, despre singurătate și prietenii, despre liniște și gălăgii… și armonia din toate colțurile și unghiurile a tot ceea ce e dominat de culori și cam tot ce te-ar putea înconjura – dacă ai privi lucrurile ca și Kett.

Are ochi pentru orice tu n-ai și tot reușește să fie de acord cu lumea văzută de tine, lăsând deliberat o portiță deschisă pentru interpretarea individuală a privitorului, pentru a facilita dialogul, fie că e vorba de un dialog al privitorului cu sine, fie de un dialog tacit cu artistul, metamorfozat în operele sale.

„Kett este un fel de radiograf al stării spirituale a orașului”, a mai menționat Dumitru Șerban la vernisaj.

Operele lui Kett tăinuiesc și totodată radiază disciplină, serenitate, virtuozitate, rafinament, migăleală cu repezeală și viceversa… și, nu în ultimul rând, ascund un umor fin în trucuri cromatice, un joc jovial al libertății expresiei pe care nimeni nu-l înțelege în totalitate, dar în care fiecare se poate regăsi, găsind un mic detaliu sau indiciu „personalizat”. Deși Ioan Kett Groza descompune materia în compoziții elementare ale culorii, tot îți lasă posibilitatea să vezi dincolo de haosul calm, dincolo de atent coordonata ordine din dezordine.

Formele nu au un scop sau rol primordial în arta lui Kett, în special de când pictura abstractă a devenit predilectă în cariera sa artistică, ele explorează putința coeziunii dintre tot și toate ce ne fac să apreciem frumosul… indiferent ce înțelegem prin frumos.

„Să privești arta abstractă este exact ca și cum Badea Ion greșește poarta și intră la sala de Filarmonică. Deja a început concertul, se așază și îl întreabă pe unul «ce cântă ăștia?» și ăla-i spune Stravinski… sau Orff… care deja și pentru cunoscători e o muzică ceva mai grea. Badea Ion zice «na, bine». Închide ochii, muzica pătrunde în el inevitabil și își creează propriile imagini. Îi place sau nu-i place… asta deja depinde”, spunea însuși maestrul Kett, pentru Special Arad, într-un interviu.

Este artist de sine stătător, un bun profesor și un prieten instant pentru orice categorie de vârstă. Cu Kett poți sta la o bere și să discuți despre chichițe mundane, dar poți să te aventurezi și în decente sau sofisticate conversații filosofice, literare sau cinefile. Este și un abil critic, nu degeaba este invitat să spună câteva cuvinte despre operele juniorilor la vernisaje. Dar cel mai interesant este atunci când tocmai artistul se autoevaluează și explică ceea ce vrea să transmită publicului, așa cum a făcut și la ultima sa expoziție:

„Atunci când realitatea înconjurătoare devine disperant de apăsătoare, încerc să plonjez în ireal, un loc în care caut mental și îl găsesc în mine. Ca un fel de halou ce mă protejează și-mi permite să mă desfășor creativ, realizându-mi o liniște de altă dimensiune decât cea admisă, care-mi creează o stare de pace, care guvernează peste simțuri, izolându-mă de eșecuri nefaste. Unde gândurile zburdă nostim, glumeț, într-un bine auto-creat, cu norme admise de eul meu. Stare care dă glas – des – creației, evident, sub stindardul care direcționează spusul și oferă înțelesuri mai altfel despre viață. Poate e lumea iluziilor, una relaxantă, în care creația, generatorul operei este primordială. Îndemn privitorul să pătrundă în lumea asta, pe care i-o ofer vizual, să stea cât vrea în ea, să-i placă sau să nu-i placă, să facă un efort pentru o posibilă dialogare. Poate vibrăm aceleași corzi sensibile sau plutim în același ocean al culorilor care ne scaldă benefic fantezia. Să ofer niște partituri cromatice în care se ascund trei lebede de-o viață. Încercați să priviți mai cu sufletul și atunci poate vi se va mula oferta. Nu-i sigur că veți simți ca mine, dar poate vă dă un imbold să vă recitiți propria viață. Așezând mental secvențe lăsate pentru dialogare, veți obține acel ecran particular pe care se derulează filmul vostru, ca o autobiografie trăită”.

În caz că ai avut ocazia și onoarea să stai de vorbă cu maestrul Kett, cumva, cu siguranță, ai impresia că vă știți de o mie de ani, în scurt timp vei realiza însă, inevitabil, că mereu ai ceva de învățat de la el. Chiar dacă ți-a povestit multe, niciodată nu ți-a spus tot. Și nu vei avea timp să percepi discrepanța intelectuală dintre tine și Kett. Te va citi înainte să te desfășori și, ca să nu mai existe discuții pe lângă temă, te va conduce el într-o altă direcție, amintindu-și brusc de un banc „destul de tâmpit, dar simpatic” și extrem de potrivit momentului, în care nu mai ai ce să adaugi. … Ca acel banc cu scrisoarea, pe care a servit-o publicului la finalul discursului de la expoziția sa aniversară.

Un nebun, la o masă, într-un salon, scrie ceva. Vine sora:
– Ce faci?
– Păi, scriu.
– Ce scrii?
– O scrisoare.
– Cui?
– Mie!
– Și ce scrii în scrisoare?
– Nu știu, că n-am primit-o încă.

Bancul, așa simpluț și inofensiv cum e, poartă cu sine, de fapt, un substrat probabil neintenționat și neperceput nici măcar de către artist, deși ar cam trebui să dea de gândit unora (multora) dintre noi. E o întrebare, de fapt, cu răspunsul codificat „în aer”: după peste 50 de ani dedicați artei și – în definitiv – dedicați Aradului: a primit maestrul Kett recunoștința noastră la nivelul meritat?