Vă mai amintiți de ceva, de o scenă, de un personaj din ceremoniile de deschidere ale Jocurilor Olimpice din trecut? De la cele mai recente, eventual? Tokyo? Rio de Janeiro?

Da, vă înțeleg, nici eu nu îmi aduceam aminte de nimic până nu a fost pusă pe Facebook scena aprinderii cu săgeata în flăcări a flăcării olimpice. La Tokyo o fi fost sau la Rio? Nu prea contează, important este că ne aducem aminte cu toții de marșul aproape milităresc al echipelor de sportivi, în uniforme, umplând în final stadionul central al Olimpiadei în curs.

Asta era până acum festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice. Plus culoarea locală de neocolit.

De vineri însă povestea s-a schimbat dramatic și surprinzător. De trei zile, chiar și după primele medalii, lumea încă tot de festivitatea de deschidere vorbește. De spectacolul acela care a cuprins parcă tot Parisul, făcând abstracție de ploaia care nu se mai termina. Între timp s-a clarificat cât de cât că vestita scenă cu Dionisos nu este ruptă din Cina cea de taină a lui Leonardo, chiar dacă asta nu i-a liniștit deloc pe cei care de pe poziții nițel mai extremiste, ca să nu spunem intolerante, populiști și naționaliști, invocă sfințenia spiritului creștin în susținerea revoltei lor construite pe clișee vechi de când e lumea.

Cert este că Thomas Jolly (foto), tânărul regizor de teatru necunoscut până acum în afara lumii pariziene a teatrului, aflat în spatele spectacolului, a devenit peste noapte vedetă mondială, îi știu numele până și cei care nu au ajuns la un spectacol de teatru, făcând abstracție de Paris, nici măcar în orașul unde viețuiesc și scriu pe Facebook.

Insist pe Paris fiindcă, mai ales în românește, este ușor să pornim de aici. Să ne amintim de Eminescu, de ai noștri tineri care la Paris învață la gât cravatei cum se leagă nodul, să ne mai aducem aminte și de faptul că înaintea englezei în România franceza era limba străină care se studia, chiar pe bune, în școli.

Iar dacă ne aducem aminte de toate astea, poate realizăm că Parisul a fost multă vreme centrul lumii și a rămas chiar până în zilele noastre un fel de capitală neoficială a culturii și artei. Perioada ei de glorie a coincis, imediat după Revoluția din 1789, care a schimbat fața lumii, cu ceea ce se poate numi perioada de naștere și consolidare a culturii moderne, cu tot ce poate însemna asta. Nu mai are rost să înșirăm numele francezilor care au contribuit la acest secol XIX, ajunge să ne amintim că explozia artistică de la sfârșitul acestui secol și începutul celei de al XX-lea a avut loc tot la Paris, fiindcă, nu-i așa, și tinerii lor, cei din lumea întreagă, tot la Paris au învățat la gât cravatei cum se desface nodul.

Toate astea, luate împreună, devin importante atunci când ne apucăm să judecăm un produs artistic realizat la Paris. Fiindcă despre asta este vorba, regizorul Jolly și echipa sa creativă au lucrat trei ani la realizarea acestei opere de artă. Da, îmi aleg cuvintele cu grijă, am văzut înverșunarea pro și contra de pe FB, „ceremonia” de la Paris a fost prima festivitate de deschidere a Jocurilor Olimpice ridicată la nivelul artei.

 

Post by @iamdjgee

View on Threads

 

Și da, a recurs la rădăcinile precreștine ale olimpismului, realizând un spectacol postmodern de toată frumusețea. Doar așa în paranteză: termenul de „ceremonie” vine din latina precreștină: „caerimonia” și se referă la modul în care erau adulați nenumăratele lor zeități, indiferent cât de depășit pare asta pentru pseudo-creștinii care știu exact cum a avut loc Cina cea de taină, descoperind mereu sfințenia acolo unde tocmai lipsește. În fixism și înverșunare, în prejudecăți și ură, nicidecum în libertatea pe care până și Dumnezeul creștinilor a considerat-o cel mai mare dar cu care i-a cadorisit pe Adam și Eva.

Ar fi multe de zis aicea, mult mai multe cât ar încăpea într-o postare de FB plină de limitare și ură pentru tot ce nu este ca mine și ca cei pe care îi cunosc eu, nu mai insist însă, în fond și textul acesta va ajunge pe FB. Doar o singură observație de final. Referitoare la felul de a fi al artei în general.

Specificul absolut al artei este că nu poate fi realizată fără talent. De aici decurge și locul comun că rolul artei este să te pună pe gânduri, să te încurce chiar. Cel puțin până când, cu ajutorul celor mai deschiși, vei înțelege și tu despre ce este vorba. Da, adevărata artă, cea creată de cei cu talent, de obicei șochează. Exemplele sunt fără număr, de fapt o creație artistică care te lasă rece, te plictisește sau pur și simplu te mângâie pe sufletul tău doritor de liniște și confort, este o contradicție în termeni. Poți să fii sigur că un produs artistic care nu te provoacă, nu te pune pe gânduri, nu este de mare valoare. Dimpotrivă: e o imitație, un clișeu, un conformism leneș care este tot ce poate fi mai rău pentru actul artistic, pentru adevărata artă.

Așa că, asta este: cei revoltați, cei care comentează furibund și condamnă spectacolul parizian al deschiderii Jocurilor Olimpice, sunt, fără să își dea seama, cei care confirmă din nou: arta adevărată nu este ca sarmalele bine realizate pentru un gurmand. Acolo, în artă, nu e vorba de gusturi, ci de talent, de libertate și deschidere.

Ceva care, după o vreme, începe să te convingă până și pe tine, cel înverșunat, că mai înainte te aflai pe un drum greșit. Pe drumul celor care la început l-au respins până și pe Leonardo, asta ca să nu mai vorbim de van Gogh, Picasso sau Dali. Un drum banal, plicticos, previzibil, chiar comic.

Un drum care nu te duce la arta adevărată, ci doar la vorbe goale, pline de clișee nerumegate.

Și de ură născută din complexul de inferioritate…