Imaginează-ți că nu există ecrane. Că nu te uiți la meciuri pe ele în plină noapte, încercând să nu adormi. Că te duci la stadion, respiri aerul de acolo și te uiți la cei din jur, minunându-te de reacțiile lor spontane la câte o fază. Chiar dacă nu sunt atât de spontane, ci dictate de atmosfera care vine din fiecare în parte.

Nu sunt reluări, nu există VAR. Și nu ai nici telefonul la tine. Dacă ai cumva telefon, e acasă, e cu fir, n-are rost să-l cari după tine la meci. Mai ales că după meci te duci cu băieții la o bere, nu te deranjează nimeni la telefon, poți sta liniștit să discuți la contradictoriu dacă cel de al doilea gol a fost sau nu din ofsaid. Sau dacă faultul a fost mimat, iar hențul a fost doar în imaginația arbitrului. Că, asta este, pe atunci exista doar imaginație, nu și imagine confecționată electric și electronic.

Îmi treceau toate aste prin minte ieri dimineața după ce am aflat rezultatele celor două meciuri de peste noapte. Ce să fac, nu mai sunt copil, am trăit primii 16 -17 ani de viață fără televizor. Dar mergeam la UTA, tata mă lua cu el la fiecare meci de acasă. Stăteam la peluză, în spatele băncilor de rezerve și a ieșirii subterane a jucătorilor. Era o încântare să îi vezi apărând parcă direct din gazon, îndreptându-se alene spre centrul terenului. Fără să uite să dea din mână pentru cei care au venit duminică să îi vadă.

Când eram mai mare, îmi luam libertatea să plec de lângă tata, cel care stătea în grupul „băieților” de la fabrică, mă duceam lângă gardul de sârmă care înconjura terenul și, cu degetele vărâte în ochiurile gardului, încercam să văd „de aproape” meciul. Așa am ajuns și în fotografia celebră a ieșirii de la meciul cu Feyenoord, cel mai celebru meci care s-a jucat vreodată pe stadionul UTA. Da, sunt acolo, ăla micu care se vede între umărul jucătorului în verde și arbitru.

O las amu mai moale cu lauda caracteristică bătrâneilor care n-au ce face, toate astea mi-au venit în minte după ce am văzut dimineața ce s-a întâmplat la meciurile din care am văzut doar o repriză. Prima repriză din Norvegia-Anglia. După care m-am dus la culcare cu gândul clar că englezii vor învinge orice ar face norvegienii în frunte cu Haaland.

Nu m-am înșelat, cablul de televiziune a pasat degajarea portarului norvegian exact cui trebuia, iar Bellingham nu greșește în asemenea situații. Că Argentina va ajunge în semifinală mi-a fost evident de la început. Dacă lui Messi nu-i merge jocul, e acolo arbitrul și VAR-ul petru un cartonaș roșu arătat elvețienilor. Sigur, se poate discuta, asta e noutatea: nu ești acolo, vezi totul electronic, realitatea e plecată în vacanță, poți discuta orice la nesfârșit. Sau chiar și după terminarea meciului, mai ales atunci.

Și n-ar fi nicio problemă dacă toate astea s-ar întâmpla doar la fotbal. Numai că vedeți voi, stimații mei concetățeni din fața ecranelor, viața toată s-a mutat acolo. Pe ecrane. Iar pericolul cel mare este că cei tineri, cei care n-au prins vremurile în care mergeai la meciuri să-i vezi pe viu pe Domide și pe Broși, nu prea mai au posibilitatea să deosebească realul de virtualul electronic.

Deschid Facebook-ul sau TikTok-ul și cred că au dat de realitate. Îi văd toată ziua acolo pe cei care își zic vedete. Și, mai ales, politicieni. Mai nou, cele două se pot confunda. Mai aleg ei, așa după cele auzite de la părinți și alți bătrâni plictisiți, dar, până la urmă, tot îl lăicuiesc pe cel care le place mai mult. Că face poze frumoase și le zice și bine. Merge și la fotbal și la tot felul de evenimente populare în tot județul. Și face poze cu toți și cu toate, cu el sau ea în mijlocul evenimentelor. Fără să mai vorbim că face și ronduri. Conduce mașina, salută muncitorii și zâmbește șăgalnic.

Pe urmă sunt ceilalți. Cei care le zic. Tuturor cu care nu sunt de acord. Au text, au cuvintele la ei, punând punctul pe I ori de câte ori este nevoie. Sau le cere șeful. Dacă ești de acord, poți râde cu ei la nesfârșit.

Că toate astea nu au treabă cu realitatea rămâne așa, doar o bănuială. Și ce dacă, până la urmă și telefonul portabil și reluările de la televizor ne pot prezenta și realitatea. E adevărat, numai că problema este la cel care judecă ce vede și ce aude. Dacă nu este pregătit și exersat s-ar putea să confunde realitatea cu imaginea.

Confecționată din cele mai vechi timpuri, iar mai nou la scară mondială și industrială, tocmai ca să îl înșele pe cel care nu are timp și chef să vadă și să gândească pornind din el și pentru el.

Și uite așa, pe nesimțite, pornind de la fotbal și trecând prin ecranele pe care îi vedem pe toți cei care doresc să ne convingă că ei sunt cei mai buni, am ajuns și la tema săptămânii din Arad: rezultatele discutabile de la BAC ale elevilor arădeni. Și discutate din plin: cei de la putere spun „ho, că nu e capăt de lume”, cei din opoziție vor schimbări, „că așa nu se mai poate”.

Cu elevii însă nu e nicio problemă: ei se uită pe ecrane. Acolo unde totul este posibil și discutabil…

Citește și: Rezultatele finale la Bacalaureat 2026: Aradului i-a crescut rata de promovare cu 2,1% · Special Arad