duminicã, 19 mai, 2024

Special Arad Logo

    34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a IV-a

    de Valer Mărginean | 22 decembrie 2023, 9:01 AM | Dezvăluiri | Povești despre oameni

    3

    Armata a ocupat pașnic platoul din fața „județenei de partid”(foto: cercetare-memorialulrevolutiei1989.ro)

    Până acum nu am făcut o precizare ce a părut multora importantă, necesară chiar: aceste însemnări se bazează nu (numai) pe aducerile aminte, ci și pe un fel de „jurnal” în care, la vremea respectivă, mi-am notat anumite întâmplări sau sentimente pe care le-am trăit în acele zile de decembrie. Sigur, nu am pretenția că „jurnalul” în cauză ar fi foarte riguros, nici că este o oglindă fidelă a întâmplărilor de atunci, care mi s-au părut, când le-am trăit, fie revoluție, fie măcel (ideea loviturii de palat a venit mai târziu).

    Este doar un „jurnal” subiectiv, despre întâmplările la care am participat direct sau în care am fost doar martor. Tocmai de aceea, nici aceste rânduri nu se vor a fi o cronică fidelă a evenimentelor petrecute în decembrie 1989 în Arad, nu sunt un raport, ci doar relatarea unor fapte ce mi se păreau demne de a fi cunoscute și de alții. Acesta este și motivul pentru care s-ar putea ca însemnările să nu respecte fidel cronologia evenimentelor.

    De altfel, am vrut doar să scot în evidență anumite fapte care mi se par mai interesante, dar și contribuția unor persoane, cele mai multe necunoscute, la desfășurarea întâmplărilor din jurul „județenei de partid”. Bunăoară, acum aș vrea să povestesc o întâmplare cunoscută de foarte puțini arădeni, rămasă până astăzi neînțeleasă pentru mine.

    Revoluție și ceai fierbinte

    Încă nu se îmtunecase când am fost „convocat” la intrarea dinspre Liceul Sanitar pentru a primi instrucțiuni. Efectiv nu îmi mai amintesc cine mi-a dat ordinul de a „lua câțiva băieți din spate” pentru a merge pe „vârful cu Dor”. Știu însă că împreună cu Vasile, „constructorul” și alți vreo cinci băieți ne-am urcat în TV-ul ce ne aștepta cu motorul pornit pentru a ne duce la sediul Securtității. Ușa din spate a TV-ului s-a închis și așteptam să fim transportați pe strada „Vârful cu Dor”, unde nu știam ce trebuie să facem.

    Nu ni s-a spus nimic altceva decât că trebuie să mergem acolo. Am așteptat închiși în „dubă” preț de vreo 15-20 de minute, după care, spre siurprinderea noastră, ni s-a spus să coborâm pentru că nu mai trebuie să mergem acolo. Atât și nimic mai mult.

    Am trecut peste această întâmplare fără să bănuiesc ceva necurat la mijloc. Până peste câteva zile, când am aflat că totuși „dubița” a plecat „în misiune”, cu alți voluntari, și fusese ciuruită de militarii din Cetate, dacă bine îmi amintesc. Unul dintre supraviețuitori, dacă nu singurul (iarăși nu-mi mai amintesc) a fost amicul meu Michele, care s-a ales cu niște răni groaznice la maxilar.

    Repet, nici acum nu știu ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, nu știu cine și de ce a revocat ordinul inițial de a merge pe „Vârful cu Dor”, cine și ce interese a avut atunci când a schimbat „echipa de intervenție”.

    Știu doar că puteam foarte bine să fiu printre cei întâmpinați cu plumbi, că cineva s-a jucat cu soarta noastră, iar eu nu știu nici măcar cui să mulțumesc pentru că m-a „scos” din „dubă”.

    Totuși, în jurul „județenei” nu s-au petrecut doar astfel de acțiuni, să le zic dubioase. Au fost și altele în care a reieșit cât de solidari știm să fim în momente dificile.

    Proietena unuia dintre cei ce eram în „dispozitiv” (Sandu) a venit la un moment dat cu o oală mare, plină cu ceai fierbinte. Doamne, cât de bun a fost acel ceai! Ce puțin îi trebuie omului, în anumite situații, pentru a fi fericit. Iar noi am fost cei mai fericiți oameni după ce-am sorbit acel ceai.

    Sigur, nu de acea oală cu ceai a depins soarta Revoluției din Arad, sigur că puteam rezista și fără ceaiul fierbinte adus de prietena lui Sandu. Dar, repet, ne-a picat atât de bine încât vreau să-i mulțumesc și pe această cale celei căreia nu-i cunosc nici măcar numele. Și tare mi-aș dori să mai stăm odată, toți cei din „dispozitiv”, în jurul unei oale cu ceai fierbinte, făcut, eventual, tot de prietena lui Sandu.

    Niște mișcări suspecte

    Componența „dispozitivului de apărare” s-a modificat în timpul orelor cât a funcționat. Bunăoară, la un moment dat am fost întrebat dacă accept să stau de vorbă cu „unu’ care zice că-i actor și stă la ‘mneata acasă”. Evident mi-am dat seama că mă cauta Iozsi Cozsic. Trecuse multă verme de când nu mai știam nimic despre cei de-acasă așa că m-a bucurat reîntâlnirea lui Iozsi.

    Eram curios să aflu cum au ajuns acasă după „crosul” generat de diversiunea lansată de Televiziunea Română privitoare la apă.

    Citiți aici despre dicersiunea TvR: 34 de ani. Ce-a fost: măcel, revoluție sau lovitură de palat? – partea a doua 

    În câteva cuvinte m-a lămurit că acasă totul este în regulă, copiii se înțeleg bine iar soția lui – gravidă în luna a opta – nu are nicio problemă. Ai mei nu aveau nici ei vreuna, exceptând-o pe aceea că nu știau nimic despre mine. De ce venise acolo? „Nu mai puteam sta în casă, trebuia să vin să văd ce se întâmplă” – mi-a spus el, dându-mi de înțeles că se pune la dispoziție. Ceea ce a și făcut până la final, de altfel.

    Era deja întuneric când un „civil” – deci, unul din afara „dispozitivului” – îmi spune că a observat „niște mișcări suspecte” la una dintre ferestrele de la podul clădirii de adăpostea Muzeul. „Acolo sunt teroriști, domnu’ Vali” – mi-a spus pe un ton ce nu accepta refuzul de a vizita această clădire. Colegii din „dispozitiv” nu văzuseră nicio mișcare în locul indicat de „civil”, dar se uitau cam ciudat la mine. Mi s-a părut că privirile lor îmi transmiteau că așteaptă de la mine o decizie fermă, în acea situație ce putea fi un pericol pentru noi toți.

    Nu m-am mai dus la domnul maior pentru consultări – în fond, „dispozițivul” era la „ordinul” meu – așa că am decis să merg la Muzeu. Nu aveam arme, nici alte obiecte de auto-apărare. De altfel, nici nu aveam de gând să luăm cu asalt Muzeul. Voiam doar să ne lămurim ce-i în pod.

    Sigur, dacă ar fi fost teroriști înarmați, aceste rânduri nu ar mai fi fost, poate, scrise. Era, însă, un risc pe care am considerat necesar să ni-l asumăm, în acele condiții. Prin urmare, împreună cu „constructorul” (am avut mare încredere în acel om și regret că nu am mai avut ocazia să-l întâlnesc de atunci) și cu Iozsi – pe Vasile l-am lăsat responsabil de „dispozitiv” în lipsa mea – am plecat spre necunoscut.

    Timid, ne răspunde cineva la bătăile în ușa masivă. Ne prezentăm și imediat ni se deschide. Nu l-am recunoscut pe cel ce ne-a deschis ușa, în schimb, în spatele său se afla o mai veche cunoștință de-a mea. Cândva, lucrasem la Teatrul de marionete iar acel domn mi-a făcut „zile fripte” din poziția sa de vicepreședinte al Comitetului de Cultură (și Educație Socialistă). Am avut atunci senzația că omul s-a crispat când a dat cu ochii de mine și văzându-se într-o altă poziție decât era obișnuit față de un (fost) subaltern.

    Evident, nu i-am avut baiul, cum se spune. Nici măcar nu eram supărat pe el, considerând că fusese obligat să facă ceea ce a făcut. Oricum, în acele momente aveam alte treburi decât să-mi rezolv anumite probleme personale trecute, așa că am cerut să ni se arate cum putem ajunge în pod. Care pod, am constatat că era cât se poate de zăvorât, deci cu greu s-ar fi putut afla cineva înăuntru. Am verificat, totuși, apoi am plecat, lăsând în urmă doi oameni speriați de spectrul unei noi „revoluții franceze”, gata să-i decimeze pe dușmani.

    Că nu s-a întâmplat așa o dovedește tocmai parcursul ulterior al fostului vicepreședinte al „culturii” arădene, ajuns un prosper om de afaceri, cu oareșce tangențe culturale.

    Am reintrat în „dispozitiv”, afectat puțin de reîntâlnirea cu „dușmanul” de la „cultură”, fără să știu că nu peste multă vreme urma să mă întâlnesc cu o adevărată vedetă arădeană, poate cel mai mare sportiv de pe aceste meleaguri.

    Cine zice că plec?

    Din interiorul a ceea ce a fost „județeana de partid” ne-au parvenit tot felul de vești despre marginealizarea Aradului. Așa am aflat că Televiziunea Română, deja autointitulată liberă (TVRL!), nu spunea absolut nimic despre ceea ce se întâmplă în Arad. Evident, eram revoltați. De ce nu vorbesc ăia nimic despre noi, cei care, din câte cunoșteam  am ieșit în stradă înaintea bucureștenilor? Noi eram convinși că Aradul fusese al doilea oraș din țară (primul fiind Timișoara – precizez ca să nu existe dubii) care s-a răsculat împotriva lui Ceaușescu și doream ca acest fapt să fie cunoscut și în restul țării.

    Prin „dispozitiv” se vorbea că Vali Voicilă a telefonat de mai multe ori la TVRL, comunicând situația reală din Arad, dar domnul Brateș n-a binevoit să-l bage în seamă. Probabil avea alte instrucțiuni respectivul domn.

    Pornind de la aceste nemulțumiri privind marginalizarea practicată de TVRL și, mai ales, din dorința de a face cunoscut țării că și în Arad se face Revoluția, cei din interiorul „județenei” s-au gândit să trimită la București un delegat. Fapt pentru care au apelat la un fost mare sportiv arădean. Nu știu dacă a fost cel mai mare (nu sunt eu în măsură să apreciez) dar în acea perioadă cu siguranță era cel mai cunoscut.

    Nu știam că fusese chemat la „județeană” și recunosc m-a surprins plăcut când l-am văzut ieșind din mașină (o mașină roșie, celebră la vremea respectivă) pe care o parcase în dreptul intrării în actuala „Casă a căsătoriilor”. L-am salutat cu bucurie și respect, întrebându-l, totodată, ce face „pe la noi”. Mi-a spus că fusese chemat, fără să știe pentru ce, apoi a intrat în clădirea „județenei”, pe la intrarea dinspre Liceul sanitar.

    Peste câteva minute a revenit. „Gata?” – l-am întrebat. „Da de unde. Mă duc să-mi iau țigările din mașină. Ăștia vor să mă trimită la București”. „Și când pleci?”. „Cine zice că plec?”. Cam atât am vorbit cu fostul mare sportiv arădean pe care, după ce a reintrat în sediul „județenei” nu l-am mai văzut câțiva ani, când am aflat că este unul dintre revoluționarii cu acte în regulă și drepturi depline. Subliniez că nu am intenția de a contesta în vreun fel calitatea de revoluționar a fostului mare sportiv.

    Și mai precizez că nu a plecat nimeni la București pentru a-i lămuri pe cei de la televiziune cum stau lucrurile la Arad.

    Dacă bine îmi amintesc, în jurul orei 21, nu mult după ce văzusem un avion mare (probabil un BAC) zburând la destul de mică altitudine deasupra noastră, am fost scoși din „dispozitiv”. Domnul maior mi-a spus că trebuie să trecem în fața clădirii. „De-acum intrăm noi în acțiune” – mi-a spus scurt, ca un fel de ordin. Sigur, când au intrat militarii în dispozitiv totul s-a schimbat. Ei știau ceva ce noi aveam să aflăm mai târziu, fapt pentru care au luat poziție de luptă.

    După felul în care s-au așezat am înțeles că se așteptau la un atac dinspre parcul din spatele „județenei”. A fost primul și ultimul moment în care mi-aș fi dorit să primesc și eu o armă. Acum nu mai știu dacă ar fi fost bine să se dea arme civililor, chiar celor care au fost „șefi” de dispozitiv.

    Infern și noroc

    Odată ajunși în fața „județenei de partid”, după ce fuseserăm scoși din „dispozitiv” de militari, am crezut că „misiunea” mea s-a încheiat. N-a fost așa, chiar dacă de data asta nu mi s-a mai cerut să fac mare lucru. Toți civilii aflați în afara „județenei” ne-am înghesuit pe aleea de lângă clădire. Nu mi se părea  a fi cineva speriat sau măcar îngrijorat pentru ceea ce avea să urmeze – de altfel, cred că niciun civil nu știa ce va urma – chiar dacă era vizibil că militarii se CEC-ului și a Băncii (poate vă mai amintiți că atunci era o singură Bancă, așa că nu se impune să precizez care Bancă era lângă CEC).

    Noi, civilii, ne plimbam agale pe aleea „noastră”, fapt care l-a îngrijorat pe același domn maior despre care am mai vorbit. Prin urmare, a ieșit la un moment dat din clădire – pe ușa principală – și mi-a spus să facem două „paravane” în dreptul ușii, pentru ca militarii să poată ieși în caz de necesitate, la asalt. „Dacă toți se plimbă pe aici și blochează intrarea, ăștia ne măcelăresc” – a explicat domnul maior.

    Am remarcat că era, aș spune, foarte agitat, chiar îngrijorat. Îl vedeam cu privește printr-un gemuleț din ușa de la intrare, îi simțeam încordarea și tot nu înțelegeam cine erau „ăștia” despre care tot vorbea. Și, mai ales, nu înțelegeam de unde a tras dumnealui concluzia că urmează să atace sediul „județenei”. Îi atenționa pe militari: „aveți grijă că ăștia s-ar putea să fie îmbrăcați ca și noi. Măi, să fiți atenți să nu trageți în ai noștri!”.

    După câtăva vreme de încordare, ne-a ordonat – efectiv ne-a ordonat, nu mai avea timp de rugăminți – să plecăm din dreptul ușii. Evident, am executat imediat ordinul și așa ajuns sub a treia fereastră dinspre Palatul Cenad. În câteva minute s-a declanșat infernul…

    La început, din podul Băncii s-a tras înspre „județeană”. Cel puțin așa am crezut, că se trage, când am văzut acele „scântei” ce țâșneau din gemulețul din podul Băncii și am auzit un „răpăit” ca de armă automată. Militarii, după atâta încordare, au reacționat imediat, cu foc susținut. Noi, civilii, ne-am culcat la pământ dintr-un firesc reflex de apărare.

    Eram curios când va veni acel moment în care voi simți căldura glonțului pătruns în corp. Nu eram speriat – nu aveam timp pentru asta – eram împăcat și curios cum va fi. Oare, chiar așa va fi ca în filme? Dar trecerea dincolo? Va fi așa cum citisem într-o carte scrisă de doi medici americani, intitulată „Viața de după viață”?

    Răpăitul furibund al armelor s-a oprit fără să aflu răspunsurile la aceste întrebări. Mai mult, niciun civil nu fusese atins de gloanțe și ne spuneam că am avut mare noroc.

    Nu mult mai târziu aveam să înțeleg că nu a fost vorba de niciun noroc.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. cine a fost destul de bine informat și-a dat seama încă din 22 noaptea că ceva e necurat, iar după tirul antiterorist pornit în toată țara la oră fix toate s-au lămuri pe data de 23.12. când chiar și eu am plecat acasă ș-am încheiat cu „activitatea revoluționară”, convins că lupta anticomunistă va trebui continuată altfel, dar nu s-a arătat. că populația imbecilizată tot comuniști au votat, pe emanații lui ion ilici, care diplome de revi le-a dat, în special celor care au sprijinit loviluția!

      +1 voturi
      +1
      -1
    2. Eram în situație de luptă deja din noaptea anterioară, toți eram pe perimetrul obiectivului așteptând parașutiști care urmau să ne atace.Aveam patru încărcătoare,unul era în arma.Aveam ordin să tragem fără somație.Aflasem că c.i.-stul obiectivului a dispărut ,era cautat de revoluționarii mai curajoși. Paza acces auto și personal era asigurata de subofițeri m.i. ,care văzând puhoiul de angajați care forțau barierele s-a ascuns în toaleta punctului acces.Asa au ieșit angajații din obiectiv.Ne uitam la televizor cei care mai eram la subunitate,acolo după ce s-a repetat lista FSN,ultimul rostit era Iliescu,le-am spus colegilor de faptul că în Timișoara se vorbea din ’84 că îi va lua locul lui Ceaușescu. De Mazilu mi-am adus aminte că auzisem de el la Europa liberă. Tot la tv se transmiteau tot felul de informații cum că am fi atacați de parașutiști, de o coloană de blindate,de militari fără însemne de arma. Cadrele noastre erau depășite de situație, mai ales că erau ale m.i..Un plutonier efectiv tremura de frică. Seara in22 a căzut iluminatul obiectivului exact în momentele când eram în poziția de tragere în singurul loc unde puteau să coboare parașutiști. Erau momente tensionate!așteptarea îți supune nervii la maxim,nici vorbă de țigări care mai luau din starea de agitație și frică. La tv a anunțat de coloană de blindate care si-a schimbat traseul ,mergea la Târgoviște. Am răsuflat ușurați pt.ca în dotare aveam doar armament pt. pază. Apoi au început deja informațiile care deja nu mai aveau logică, mai ales că urmare un curs de tactica și organizare a pazei.Au început să ne trimită după elicopter prăbușit,avion prăbușit,echipe desant diversiune tot felul de bazaconii care erau transmise la tv.Avind 15 luni de armată l-am întrebat pe plutonierul care ne-a trimis:,,tov.plt dacă cade elicopterul sau avionul nu se aude o explozie,nu se vad flăcări, la care mi-a răspuns sec ăsta-i ordinul!”.Am vorbit cu grupa care o conduceam să fim vigilenți că ceva nu-i regula aici.A urmat în 23 dublarea gărzii cu elevi de la o Școală militara m.a.n.,pt că noi fiind la trupele de s. ale m.i.,vezi doamne țineam cu dușmanii.Psihoza cu libienii,teroriștii care erau peste tot și nici unde ,apoi urmărirea și capturarea Ceausestilor, mai ales că erau zvonuri ,fiind văzuți prin județele din jurul Bucureștiului.Pe lângă toate problemele ne-am procopsit și cu elevii m.a.n. care erau de groază. Fiind întuneric, peste tot în jurul perimetrului era pădure deasa, ăștia dardaiiau de frig ,de frica de întuneric și de frica indusă de inamicul invizibil.Un episod dramatic putea să se întâmple, bănuiesc la fel ca a fost cu premeditare,mi-a apărut noaptea pe la vreo două din pădure un grup de militari fără semne de arma(fiind cerul senin cucul,sau semnele de pe guler ,paftaua și gradele toate fiind din alama strălucesc la lumina lunii)Doar experienta,prezenta de spirit,sângele rece a făcut sa nu deschid focul.Am gândit totuși ca foișorul era din beton armat gros,prin care nu trece glonțul de p.m. .Am așteptat pana s-au mai apropiat și am recunoscut pe locotenentul nostru ,care mi-a strigat sa nu trag că e el .Apoi când am fost sigur că e el,i-am chemat spre mine,el spunând că au avut ordin să caute teroriști în zona aia.Am strigat celorlalte santinele să nu tragă fiindcă avem colegi în afara perimetrului.Ma întreb și acum ce se putea întâmpla dacă îi lichidam pe cei14-16 că-ți au fost in acea grupa.Restul trăgeau din reflex,din inerție gloanțele rătăcite puteau omorâ sau răni pe orice nevinovat.Dupa vreo jumate de oră prin interfon mă anunță un sergent că avem oameni în exterior.L-am trimis la origini spunându-i de cele întâmplate.Asa că noi care eram septembristi ne-am prins ca ceva e ciudat.Dar spre ghinionul lor nu s-a tras nici un foc de arma!Era bucuria că Dictatorul a fugit.Acum era căutarea lui,toți îl vedeau când aici când dincolo.Cind mai intram în club eram ca toată țara cu ochii la sticla tv-ului.Inca așteptam ….

      0 voturi
      +1
      -1
      • Înainte de 1998, când am scris aceste amintiri, tot am așteptat amintiri ca acestea ale dvs. Le-am scris oe ale mele, deși, cum ați putut observa, nu am fost în miezul acțiunii, tocmai pentru ca alții, care au stat doar în casă ori erau prea mici, să afle ce am simțit eu în acele zile și nopți. Cu convingerea că și alții au simțit la fel.
        Vă mulțumesc pentru aceste amintiri. Sunt convins că mai aveți multe altele. Poate le scrieți cândva pe toate. Chiar ar fi păcat să se piardă

        +1 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    9 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.