Greu de identificat o administrație mai slabă, mai ineficientă, mai confuză și bramburită decât cea cu care ne-am învrednicit după alegerile din timpul pandemiei. De la pensii, la castori și păsărele, de la facturi, alimente sau taxe, la corupție generalizată, îmbrăcată în forme tot mai diversificate și mai perfide, toate ne dezvăluie o administrație total dezinteresată de exact rolul său declarat: buna administrare a țării, județului sau a localității, după cum i-a fost scris fiecăruia buletinul de vot.

Și, ca un făcut, periodic apar în spațiul public unele informații care în alte țări ar provoca adevărate erupții de violență anti-sistem. În spațiul nostru însă, au doar darul de a genera noi certitudini fataliste în rândul populației, o populație rea de gură, mai ales acolo unde este permisă critica sub pseudonim. În realitate, însă, o populație cuminte, răbdătoare, temătoare, împăcată cu soarta de parcă ar fi condamnare divină definitivă și executorie. Așa au apărut în folclorul contemporan cunoscutele expresii, „de ăștia nu mai scăpăm”, „ăștia nu pot fi dați jos”, „de corupție nu scăpăm niciodată” sau „oricum votăm, tot ei câștigă” și altele la fel de fataliste.

Apar, de exemplu, informații despre încă un iminent faliment al unei societăți de asigurare, urmată de concluzia că și costurile EUROINS vor fi suportate tot de proprietarii de mașini, ca și cele ale City Insurance, prin creșterea prețului la polițele de asigurare. Însă, cea mai importantă informație este alta: Autoritatea de Supraveghere Financiară știa de multă vreme că această din urmă firmă ce urmează a fi declarată falită avea probleme.

Mai mult, a apărut și informația că ASF știa că EUROINS transfera sume mari de bani către firma mamă, din Bulgaria. Cu toate acestea, n-a făcut nimic pentru a împiedica neregulile, pentru a opri, în ultimă instanță, scumpirea polițelor de asigurare, pentru că asta ne interesează pe noi, nu faptul că va mai dispărea de pe piață o firmă de nemernici.

Astfel de informații nu apar în spațiul public decât dacă deținătorul lor are vreun interes. Altfel, nu – chiar dacă unii mai cred în talentul și știința unor ziariști de la ziare centrale de a scoate astfel de informații, împotriva dorinței deținătorilor informațiilor. Din când în când românii trebuie să primească noi dovezi ale puterii nemăsurate pe care o dețin cei ce ne conduc. Și, totodată, a imposibilității de a fi mișcați de la conducere.

Tocmai de aceea astfel de nelegiuiri nu sunt urmate și de sancțiuni, de demiteri sau, eventual, de condamnări. Nu, populația trebuie să înțeleagă că nu are ce face decât să se supună, pentru că orice ar încerca să facă este în zadar. Pentru că, bunăoară, conducătorii ASF, instituție subordonată Parlamentului, au puterea chiar de a persifla parlamentarii curioși. Și-atunci, nu-i așa?, ce-ar putea face oamenii simpli?

Citiți și:  Libertatea: Euroins intră în insolvență

Iar ASF este doar una dintre multele autorități din România, care au reputația de a fi stat în stat. Le-am spus generic „autorități”, dar ele au denumiri diferite, de la Bancă Națională, la Consiliu (al Concurenței, al Magistraturii) sau chiar Federație, dacă avem în vedere că și fotbalul, cu Comisia de arbitraj cu tot, a devenit stat în stat.

Desigur, toate aceste autorități au acumulat multă putere. Dar această putere nu este absolută, oricât încearcă cineva să ne convingă de asta. Nu, nu de lege este limitată puterea acestora – oricum ei și-ai lor fac și aplică legile, deci, de ce s-ar teme? – ci de cei cărora le sunt transmise informații despre puterea absolută pe care o au autoritățile. Populația este cea care le limitează puterea sau, mai exact, le-ar putea-o limita. Un exercițiu nu tocmai ușor, dar nici imposibil.

Greu de spus dacă există și o „rețetă” pentru vindecarea de „boala puterii” de care sunt bolnave autoritățile din România. Cu siguranță însă, „tratamentul” trebuie început prin aplicare locală. Pentru că și localii par să fi supt de la aceeași țâță de s-au îmbolnăvit și ei de „pojarul” puterii. Și al incompetenței. Și al persiflării celorlați. Și așa mai departe. Ieri, astăzi și, probabil, mâine, Bibarț.

Jigniri… chiar și dacă e vorba de castori

În urmă cu mulți ani, când era un simplu membru și știa să salute, să vorbească frumos, când încă nu fusese lovit în moalele capului cu ghioaga convingerii că el și doar el știe tot, spunea că Moș Crăciun este cel mai mare dușman al pădurilor. Am simțit, atunci, în acele vorbe, revolta sinceră a tânărului Călin preocupat de sănătatea naturii, nu doar a pădurii, supărarea pentru neputința în fața celor care își bat joc de natură, fără teama că vor fi în vreun fel sancționați. Și nu doar despre cei ce tăiau niște brazi pentru a-i vinde în piață – pe-atunci încă nu se importau brazi din pepinierele olandeze.

Ei bine, acel tânăr preocupat de natură s-a trezit vorbind recent despre castori și păsărele în orașul ciorilor, oraș pe care ar trebui să-l administreze. Nu-i prima dată când vorbește la nervi și o ia „pe arătură”. De înțeles nervii, dat fiind că a intrat ca un fraier într-un război de gherilă cu mai mult de jumătate din PNL local, un război care îi asigură liniștea în casă și cam atât. Și tot cam atât și cu înțelegerea. Primarul unui municipiu cu pretenții nu are voie să coboare nivelul discuțiilor, chiar a disputelor, până la jigniri sau „miștocăreli” prin care a răspuns unor critici față de acțiunea dispusă tocmai de dumnealui, de „curățenie de pe malul Mureșului”.

Citiți amănunte aici: Curățarea malului Mureșului lasă păsările sălbatice și castorii fără habitate

și aici: Noi nu avem ciori vopsite, pe noi ne vopsesc ciorile. Cu rahat, sau cum i-o spune…

Nu că nu ar avea dreptate când, declarativ, pune interesul cetățenilor municipiului mai presus de cel al animalelor și păsărilor. Problema sa este, însă, alta. Și pornește de la incapacitatea de a comunica, de a transmite arădenilor ce vrea să facă și de ce. Sigur, înainte de asta, ar fi potrivit ca dumnealui să propună sau, mă rog, să prezinte arădenilor o strategie pentru oraș. Din care să înțeleagă fiecare plătitor de taxe și amenzi din Arad încotro se îndreaptă municipiul. Măcar din an în an, dacă nu este capabil să facă o strategie, să zicem, pentru un mandat. Iar în strategia asta să fie trecut, de exemplu, ce vrea să facă pe malul Mureșului. Să planteze panseluțe, să pună gazon, să facă parcări sau ce?

Și cum are de gând să rezolve problema ciorilor care se adună cu miile în centrul orașului, atrase, cu siguranță, nu de măreția bradului din nylon sau a rondurilor pe care le face primarul. Poate o întâlnire cu specialiștii l-ar face să înțeleagă ce le atrage în Arad, iar de aici ar putea veni și soluția eliberării Aradului de ele. Să stârpești pur și simplu, e ușor, dar primitiv și inuman.

Altfel, orice ar face, va atrage critici. Și, pe bună dreptate, de vreme ce tăcerea cu care ne „onorează” nu se poate înțelege altfel decât ca o atitudine arogantă a celui ajuns în fruntea administrației municipale. În trei ani de mandat, plus cei în care a fost viceprimar, apoi primar interimar, nu l-a interesat deloc malul Mureșului, cu toată mizeria ce s-a adunat acolo. Nici ciorile și mizeria pe care o fac.

Nu s-a preocupat să taie vegetația spontană ce creștea tot mai mare și mai deasă pe an ce trecea, cu tot ce atrăgea păduricea în devenire. Nu l-a interesat nici gunoiul din „pădurice” și nici nu l-a dus mintea că vegetația asta ar putea atrage și o anumită faună specifică. Cu care nu ai dreptul să te joci, de parcă ar fi admiratoarele de partid, chiar dacă ești mare primar de municipiu.

Interesele arădenilor, mai presus de castori și ciori

Da, are dreptate primarul Bibarț să pună interesele arădenilor mai presus de ale castorilor sau ciorilor. Dar nu doar atunci când își amintește că trebuie să curețe malurile Mureșului, adică odată la patru, cinci, zece ani.

Da, administrația condusă de Bibarț este principala responsabilă pentru întreaga faună care a fost atrasă de arboretul crescut pe malurile Mureșului, netăiat de ani și ani. Prin urmare, este responsabilă și de distrugerea acestei faune, ce va pieri din cauza incapacității primarului de a avea „vedea” întregul din municipiul pe care ar trebui să-l administreze, a incapacității sale de a elabora și pune în aplicare strategii de dezvoltare a Aradului, a incapacității sale de a comunica cu cetățenii municipiului (inclusiv cu cei care nu-l aplaudă), de a-i asculta și de a nu-i desconsidera.

Cam asta ar fi fost atitudinea mai potrivită pentru un primar de municipiu: să spună ce vrea să facă pe mal, să discute cu specialiștii despre relocarea faunei, ajunsă acolo din cauza incompetenței administrației locale, apoi să curețe zona și să pună în practică planul pe care l-a prezentat cetățenilor.

Evident, nu va face așa ceva. Probabil nu-l lasă educația. Așa că, probabil, va rămâne în amintirea arădenilor ca fiind cel mai mare dușman al Aradului. Sau, poate, ca pseudo-primar, că tot îi plac aprecierile „savante”.