Aventurile unui arădean pe Sziget continuă. Ultima zi, în care la toți ni-i greu

    de Iulia Notaros | 14 august 2019, 5:04 PM | Music | Reportaj

    0

    Frank Carter and The Rattlesnakes (foto: Iulia Notaros)

    Mi-a fost greu mie că am mers cu noaptea-n cap, adică după masa la două, să fac rost de ultima ștampilă din pașaport, cea de la XS Island. Dacă toate celelalte locații ți-o dau sau pentru-că faci act de prezență, sau cel mult pentru completarea unui formular, la XS Island ești pus la treabă. Dar, după absolvirea celor trei probe de foc, am ajuns la concluzia că așa trebuie să fie: XS Island e zona dedicată persoanelor cu handicap, și prin activitățile propuse, încearcă să ne sensibilizeze la cum e să trăiești în lume atunci când totul e o cursă de obstacole. Eu, vă zic onest, am trișat puțin, m-am împins neregulamentar cu piciorul meu sănătos pe traseul care trebuia parcurs în cărucior cu rotile, și am tras cu ochiul pe sub eșarfă în labirintul pentru nevăzători. Și așa, totul mi s-a părut un Everest, panta aia grea pe care nu o încearcă mai nimeni, cu cuvintele unui erou etern al Szigetului, liderul Gogol Bordello, Eugene Hutz: respectus maximus pentru toți cei care nu au posibilitatea să trișeze, și totuși se descurcă într-un univers creat pentru noi, privilegiații a căror cea mai mare durere e că trebuie să se joace pentru niște ștampile.

    Ne-a fost apoi greu tuturor celor care am crezut că Frank Carter and The Rattlesnakes sunt pe scena mare de la 3:30 și nu ne-am uitat la aplicație. Unde sunt vremurile frumoase în care aveai lista de Sziget pe o hârtie în buzunar, hârtie pe care inevitabil o pierdeai prin cortul Bahia sau la un stand de langoși. Adică eram tot acolo, Frank Carter a fost mutat la ora 3, noi ne-am prezentat pe la trei și un sfert, motivația oficială e că le-a trebuit ceva mai mult timp organizatorilor să mute sculele complexe și complicate cu care au venit Twenty One Pilots și Foo Fighters. Fair enough, ar zice englezul, dar eu țineam mult să-l văd pe Carter, cel mai domestic punker din lume: tatuat din cap până-n picioare, pare genul de britanic care e spaima tuturor crâșmelor de la Marbella la Tbilisi, ca să afli că e de fapt omul pe care orice tată și l-ar dori ca partener pentru fiicele lor: e implicat în proiectul Safe Gigs for Women, care promovează concerte unde femeile se pot simți în siguranță, militează pentru conștientizarea problemelor de sănătate mentală a tinerilor, ne vorbește mult despre cum își scrie melodiile în timp ce încercă să-și trimită la culcare fetița și dedică o melodie tuturor celor care lucrează în culisele festivalului și fără de care distracția noastră ar fi, desigur, imposibilă.


    Satellites. Foto: Iulia Notaros

    La ora 4 jumate, după ce ne preluasem cadoul pentru cele 21 de ștampile adunate, ne-a fost greu din nou: cum Johnny Marr a fost mutat cu o jumătate de oră mai devreme, a ajuns să se suprapună complet cu Satellites. Iubirea de moșie s-a dovedit însă un zid, care nu a putut fi penetrat de jumătatea mai anostă din The Smiths (pentru a evita revolta fanilor Smiths, câți sunt ei pe meleagurile noastre: știu că sunt patru, dar vă rog să-mi ziceți sincer care a fost ultima dată când v-ați gândit pe bune la Mike Joyce sau Andy Rourke). Riscul orelor de după masa devreme la Europe Stage este mereu mare, dar ajutați poate și de vremea mai îngăduitoare- nu mai era foarte cald, dar nici nu ploua încă- Satellites au reușit, cu un show coerent și energic, să aducă în fața scenei un public măricel, compus nu doar din români veniți în cunoștință de cauză sau din datorie, ci și din mulți neinițiați care, fiind poate doar în trecere, au rămas blocați în fața scenei, semn sigur că trupa de pe scenă își face treaba bine de tot.

    Mai apoi le-a fost greu fanilor Twenty One Pilots, care cu siguranță și-ar fi dorit un show de seară în loc de ora 6, dar măcar nu sosise încă furtuna promisă și anunțată insistent prin megafoanele insulei în cel puțin cinci limbi, să ne emoționăm toți în repetate rânduri. Voi admite onest că pentru mine Twenty One Pilots sunt ca limba cantoneză: probabil funcționează perfect pentru cei care o cunosc, dar nu mă văd în stare să o stăpânesc vreodată. După a treia melodie aparent identică (cred că erau trei, poate era una) și apariția pe scenă a unor flăcări și a unui domn cu o căciuliță, am decis să facem o excursie până la Lightstage, unde ne-am luat ultima puccia a festivalului de la standul Mambo Italiano, recomandare culinară pentru edițiile viitoare, Mambo fiind acompaniamentul deja tradițional al campingului italian și al scenei Lightstage.


    Twenty One Pilots. Foto: László Mudra – Rockstar Photographers

    La concertul IDLES din A38 le-a fost greu tehnicienilor și agenților de pază și protecție, căci membrii trupei au insistat să sară în public în repetate rânduri. Originari din Bristol, IDLES au doar două albume la activ, dar sunt considerați de mulți un fel de profeți al unui nou val de punk, onest, intens și angajat social. Îmbrăcat într-o cămașă tropicală, vedeta absolută a garderobei britanicilor anul acesta, și scăldat în sudoare, și posibil alte fluide corporale, solistul John Talbot dedică melodii NHS-ului, serviciul britanic de sănătate publică care a permis celor cu venituri mai mici să aibă acces la servicii medicale de calitate, și imigranților, care îmbogățesc cultura țărilor unde ajung apoi are niște opinii foarte dure despre noul prim ministru al Marii Britanii – în a doua jumătate a festivalului, prezența britanică masivă a fost dovedită și de o proliferare a stickerelor anti-Brexit.


    IDLES. Foto: Iulia Notaros

    Pentru mine, festivalul s-ar fi putut închide foarte bine cu IDLES, dar în fața scenei mari tocmai le era greu fanilor Foo Fighters, căci se temeau de ploaie, iar în culise le era greu și organizatorilor, care din cauza vremii au ratat la mustață încă o zi cu casa închisă, profitul Szigetului fiind astfel sub cel de anul trecut, fenomen care se repetă invariabil după anii de foarte mare succes. Și Foo Fighters sunt cantoneză pentru mine, deși nu neg nici un moment calitățile de muzicieni a celor de pe scenă, șarmul prietenos al lui Dave Grohl sau dorința sinceră de a le da fanilor o experiență memorabilă. Foo Fighters sunt prima trupă care le cere organizatorilor un tronson orar de două ore și jumătate, și pentru mine aici vine problema fundamentală: e prea mult, un fel de fericire la kilogram, puțin nejustificată. Sunt foarte puține trupe active care ar putea umple două ore jumate cu conținut egal ca valoare, e aproape arogant că Foo Fighters se simt printre ei. Plecând la 9 la concertul Almei din A38, am revenit cu puțin după zece la scena mare, unde situația era neschimbată: Dave era simpatic, răcnea, ne ruga să sărim, melodiile erau ca șuvoiul brun al Dunării, prefer să le studiez de departe dar nu aș face baie în ele. Cu siguranță că fanii înrăiți ai celor de la Foo Fighters au fost mulțumiți, dar e foarte puțin probabil ca acest concert să le fi câștigat audiență nouă, iar cei dintre noi cu îndoieli am rămas la fel de îndoiți ca înainte.


    Foo Fighters. Foto: László Mudra – Rockstar Photographers

    Din seara de închidere am rămas deci mai degrabă cu amintirea concertului Almei, o finlandeză simpatică foc, cu părul de un galben-verzui fosforescent, din ce în ce mai cunoscută și pe plan internațional datorită melodiilor ei de pop dance efervescent și a colaborărilor cu nume mari, cum ar fi Dua Lipa sau Charli XCX. Iar dacă le-am menționat pe fete, e momentul și să remarcăm că Alma nu arată deloc ca ele, sau ca imaginea general acceptată a unei vedete feminine și e deci perfectă pentru ultima seară a Szigetului. Care s-a încheiat, conform așteptărilor, cu ploaie, deși mai puțin pustiitoare ca în alți ani și sosită după terminarea concertului Foo Fighters. Organizatorilor le-a fost deci greu doar să ne scoată pe toți disciplinat de pe insulă, misiune care le-a reușit în linii mari. Înghesuiți în pelerine în cala vaporașului ne-am simțit puțin ca pe arca lui Noe, pierduți în potop la un sfârșit de lume. Norocul nostru e că paradisul pierdut se va reîntoarce peste un an. Iar pensionarii din Óbuda pot dormi liniștiți că nu-i vor mai trezi artificiile de la showul de circ al insulei, ci doar vecinul care ascultă la maxim un serial turcesc. Pentru-că la toți ni-i greu, dar la Sziget, până și greul e de bine.

    Foto: Iulia Notaros / László Mudra – Rockstar Photographers

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    8 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.