ExclusivAfacerile cu case de bătrâni! Casa Liana, „legată” în lanțuri și „îmbibată” de urină, se desfată în mijlocul Aradului secolului XXI, în ciuda autorităților

    de Ovidiu Balint | 16 iulie 2018, 12:13 PM | Investigaţii | Topic special

    7

    O clădire legată în lanțuri ce ascunde multe...

    Reportaj-anchetă cu camera ascunsă

    Cineva trecuse pragul aşezământului social, cu intenţia de a beneficia de serviciile de îngrijire pentru un bătrân. De-aici ne-a venit pontul. Sau plângerea… cum ar spune unii.

    Ca oricine interesat de astfel de servicii am deschis internetul, să vedem dacă există acel aşezământ. L-am găsit. Fotografiile înfăţişau un loc de vis pentru cineva care şi-ar dori să îşi petreacă bătrâneţile în nişte camere curate, primitoare şi corect mobilate.

    Am ales să începem mica investigaţie, întrucât de-a lungul anilor a trebuit să găsim astfel de centre pentru persoane care aveau nevoie de îngrijire permanentă şi ştiam că este un domeniu sensibil. Ba, chiar am încercat să înfiinţez un centru de îngrijire pentru persoane în vârstă. Ştiam şi faptul că nu întotdeauna aşteptările aparţinătorilor acestor persoane se şi întâlnesc cu serviciile de îngrijire oferite. Ori din cauza pretenţiilor exagerate, ori din cauza ofertei sărăcăcioase. Aşa am şi vizitat mai multe astfel de centre din Arad şi din judeţ şi nu putem spune că am întâlnit locuri care să ne surprindă în mod neplăcut, ca să-l parafrazăm pe pedagogul de şcoală nouă al lui Caragiale.

    Am făcut această comparaţie

    pentru că, asemeni pedagogului care încerca să-l facă pe elev să înţeleagă ce-i ăla un „căstrăvete”, aşa încercam şi eu să mă conving de faptul că ceea ce am văzut nu este adevărat. De-aia m-am dus de trei ori la Centrul Privat de Îngrijire Persoane Vârstnice, Casa Liana, de pe strada Meşterul Manole, din Arad. De fiecare dată m-am dat un client interesat de serviciile acestuia.

    În ziua în care am fost prima oară ploua torenţial. Mi-am pus în funcţiune telefonul mobil când mi-am făcut curaj să ies din Dacia mea de epocă. Am apăsat butonul unei sonerii, pe care l-am găsit destul de greu. Ora era una rezonabilă, adică ora 15,00. Până să vină cineva, privesc în jur. O căsuţă, care părea a vreunui portar, cu o fereastră, al cărui rost de a lumina o încăpere era anulat de un panou pe care scria numele aşezământului social. O poartă din fier forjat legată cu un lanţ cu lacăt. Ca o bicicletă! N-o fi funcţionând încuietoarea porţii!, încerc eu să îmi îmbunez primele impresii. Într-un târziu apare o femeie, cu o umbrelă, îmbrăcată într-un fel de halat. În timp ce descuie lacătele deduc că este un fel de asistentă sau îngrijitoare.

    -Bună ziua! Ce doriţi?

    -Aş dori să vin cu om în vârstă la dumneavoastră.

    -Sunteţi cu bătrânul aici?

    -Nu, am venit doar să mă interesez.

    -Nu vă pot lăsa să intraţi. Sunaţi-o pe şefa pe numărul care este pe geam.

    A trebuit să opresc înregistrarea, ca să devin credibil. Mi-a răspuns o voce feminină.

    -Căutaţi-mă în orice zi, între orele 10 şi 14, a venit răspunsul „şefei”. Persoana pe care vreţi să o aduceţi poate urca nişte trepte?

    -Da, poate, am răspuns eu, neştiind ce mă aşteaptă.

    Cât a fost deschisă poarta am reuşit să văd că ferestrele clădirilor din curte, precum şi aleile curţii interioare sunt încărcate cu flori. Frumos, mi-am zis.

    A doua zi m-am dus la ora 12. Aproximativ. Poarta era larg deschisă, iar în faţa mea intraseră deja un bărbat şi o femeie, fiecare cu câte o sacoşă în mână. Am bănuit că erau aparţinătorii vreunei persoane din centru.

    În clădirea despre care bănuiam că adăposteşte vreun portar nu era nimeni. În schimb, erau depozitate mai multe alimente: de la ulei şi apă, până la făină şi orez. Uşa era larg deschisă la „magazia portarului”. Am avut odată o discuţie cu nişte şoareci, după ce mi-au intrat în bucătăria de vară. Fiind un iubitor de animale, le-am arătat obrazul. Fiind înfometaţi, mi-au arătat uşa deschisă, dându-mi de înţeles cât de fraier am fost lăsând-o aşa.

    Am trecut mai departe, prin curte. Ziua era înseninată. Florile din ghivece şi de pe alee arătau minunat. Nimeni nu mă întreabă nimic. Vreo zece oameni în vârstă se bucurau de soare pe aleea principală, cuminţi în cărucioare pentru persoane cu dizabilităţi. Pentru ei eram un simplu trecător. Aveam impresia că nu mă vede nimeni. Am intrat într-una dintre încăperile care părea a fi un birou. Aşa şi era. La un birou, o femeie discuta cu cele două persoane care intraseră înaintea mea. Am intrat, dar nimeni nu mi-a zis nimic. Aşa că am început să mă plimb prin curte.

    Chiar lângă biroul respectiv era un fel de bucătărie. Semăna mai mult cu o bucătărie de apartament. Chiar lângă bucătărie era un fel de sală de mese, cu vreo opt locuri.

    Toate camerele de la parter, clădirea având şi un etaj, aveau uşile deschise. Câtă deschidere!, mi-am zis. M-am apropiat de prima uşă, dar n-am mai intrat. M-am apropiat de a doua uşă. N-am mai intrat. Fiindcă am păţit la fel la toate uşile deschise. Puţea înfiorător a urină până și în curte! Pute a pişat, mai pe limba care este acceptată şi de către DEX.

    Mirosul pestilenţial mi-au făcut curioase şi alte simţuri, cum ar fi cel al vederii. De-aia mi-au sărit în ochi mobilierul deteriorat din camere, paturile înghesuite şi prost îngrijite, noptiere dificil de utilizat şi arătând mai deteriorate decât un mobilier aruncat la gunoi.

    Abia atunci am înţeles şi privirea tristă a bătrânilor găzduiţi acolo. Am crezut că e abandonarea aia din privire, înaintea fatidităţii. Nu! Era tristeţea abandonului, pe care o resimţeau faţă de cei care i-au dus acolo. Era tristeţea neputinţei în faţa evidenţei nepăsării.

    Cu excepţia birourilor, toate camerele care găzduiau persoanele ce aveau neoie de îngrijire erau pline de mizerie. Toaletele rare pe care le-am zărit erau şi ele mizerabile. Deşi, conform legislaţiei, fiecare cameră trebuie prevăzută cu o toaletă, iar dacă aceste toalete sunt pe hol, atunci acele camere trebuie să fie deservite de către personal specializat în îngrijire. Cum ar veni, ar trebui ca fiecare persoană îngrijită să poată beneficia de serviciile unui îngrijitor, pentru toate nevoile sale, inclusiv cele fiziologice. Adică, pişatul, printre altele.

    N-a vorbit nimeni cu mine. Uşa de la „magazia portarului” era iarăşi deschisă. Plină de alimente şi acum. Am mai aşteptat puţin, ca orice posibil client. Nu m-a întrebat nimeni nimic. N-am întâlnit nici un angajat. Fiindcă începuse Campionatul Mondial de Fotbal din Rusia, cred că puteam istala şi un televizor acolo la care să mă uit la meciuri împreună cu persoanele în vârstă.

    Totuşi, am încercat a treia oară

    Între aceleaşi ore: 10 şi 14. Cu programare. Şefa era plecată. Îmi zicea o angajată. La telefon nu răspundea nimeni. Aceleaşi flori, acelaşi miros.

    M-am urcat în Dacia mea de colecţie, după care întorc mai mulţi privirea decât după un Lamborghini, şi m-am dus la Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Arad. Ştiam că fără avizul lor nu s-ar fi putut deschide un astfel de aşezământ social. La prima întâlnire cu reprezentanţii DSP Arad am aflat că nimeni nu auzise de Centrul de Îngrijire Casa Liana. Apoi mi s-a spus că s-ar putea să funcţioneze în baza legislaţiei de dinainte de 2010, când s-ar fi schimbat multe în legislaţie. În sensul că după acest an aveau nevoie de avizul DSP, iar înainte de 2010 puteau funcţiona doar în baza propriei răspunderi. Nimeni nu ştia să ne spună de când funcţiona acest Centru de Îngrijire.

    La a doua întâlnire am aflat, totuşi, că acest Centru de Îngrijire Casa Liana fusese controlat prin luna februarie a acestui an, dar nu s-au sesizat abateri grave de funcţionare. Ceva mici probleme la circuitul alimentelor şi alte mici probleme la igienă. A primit şi ceva amendă, cu propunerea de remediere a problemelor.

    Sunt adeptul prevenţiei! Adică organele de control ar trebui să meargă întâi să spună tuturor despre legislaţie, despre obligativităţi, despre drepturi… Iar dacă cel care deserveşte servicii nu îşi îndeplineşte obligaţiile, nu înţelege legislaţia şi abuzează de drepturi, să suporte rigorile legii. Numai că cei de la DSP se bâlbâiau în declaraţii. Din discuţii am aflat că nu există o situaţie centralizată a acestor tipuri de aşezăminte. Am primit doar asigurări că vor fi efectuate controale.

    Ah, am primit şi un telefon prin care eram informaţi că s-ar confirma toate cele spuse de noi. M-am simţit ca în adolescenţă, când fostul meu diriginte, căruia noi ne plângeam de o nedreptate, ne-a spus: măi, prunci, voi aveţi dreptate, dar nimeni nu vă dă! Am mai aflat şi că şefa s-ar ascunde şi de cei care o controlau.

    Nu ştiu ce s-ar putea ascunde în spatele activităţii acestui „centru de îngrijire”.

    Căci afacere nu-i! Ştiu din calculele mele. Ceea ce m-a deranjat a fost faptul că în spatele unei titulaturi de „îngrijire”, ies la iveală nişte flori îngijite mai bine decât bătrânii care îşi dau pensia pentru nişte zile liniştite. Totul e ca în zicerea aia: afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!

    Ni s-a promis şi un punct de vedere oficial al DSP. Ceea ce nu înseamnă că ar fi singura instituţie responsabilă în acordarea de avize şi aprobări pentru funcţionarea centrelor de îngrijire.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Totul se învârte în jurul aceluiași aspect: banii. Mai bine-zis lipsa lor. Bătrânii au pensii de mizerie, care nu pot acoperi costurile unei îngrijiri decente. Familiile lor sunt și ele la limita subzistenței, iar bătrânii ar duce-o și mai rău acasă. Statul nu acordă nicio atenție acestei categorii sociale, pușcăriașii sau azilanții străini având alocate mult mai multe resurse. Bisericile (cel puțin cele arădene) au alte priorități pentru banii strânși și nu se prea implică în fenomen. Unii afaceriști au mirosit că-i rost de căpătuială prin casele de bătrâni, cu condiția cheltuirii a cât mai puțin pentru confortul beneficiarilor. Personalul medical și administrativ este puțin, prost plătit și nu-și dă interesul, probabil că mai și fură din hrană sau alte bunuri. Asta-i viața bătrânilor din România. Trist, dar adevărat. Felicitări ziaristului că a ridicat (foarte puțin) vălul nepăsării de pe acest subiect, care ar trebui analizat mai profund.

      +17 voturi
      +1
      -1
    2. Nimic nu merge bine în orașul ăsta sau tara asta
      Oamenii sunt tot mai iresponsabili și grăbiți inclusiv pensionari care nu înțeleg unde se grăbesc
      Te împing din spate pe la supermarketuri și te lovesc cu căruciorul din spate
      Iar daca vrei sa plătești cu cardul nu poți petrece că ei sunt deja în locul tău
      Sărmana Românie ce au făcut nemernici din tine

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.

    Logo Aplicatie Special Arad

    Special Arad