„Ieri (10 ianuarie) a murit unul dintre soldații României, contemporani cu Hitler, Stalin, Mussolini și Churchill. Numele lui este Corneliu Iașchevici și a fost comandant de mitralieră în Armata Română. Acesta va fi înmormântat cu onoruri militare la cimitirul Pomenirea miercuri, 12 ianuarie, la ora 13:00.”

Acest simplu și scurt anunț ascunde însă o viață incredibilă, desprinsă din filme, o viață din care am avut onoarea să aștern câteva crâmpeie în articolele publicate. În urmă cu cinci ani, când domnul Iașchevici a început pentru prima dată să-mi povestească cum a venit pe jos o distanță de 7000 de kilometri, zâmbea. Avea un zâmbet copilăresc, ștrengar cumva. Îmi spunea poveștile lui cu o seninătate și o claritate adamantă, de parcă nu a cunoscut ororile celui mai crunt război pe care l-a cunoscut lumea.

La doar 21 de ani, Corneliu Iașchevici a fost trimis pe cel mai crunt front, făcând parte din Regimentul 39 Infanterie și luptând la Cotul Donului-Stalingrad, unde tinerii soldați români s-au oprit în eternitate, dar nu și Corneliu Iașchevici. Nu, comandantul de mitralieră a luat-o pe jos de la Stalingrad către casă, întâlnindu-se pe drum cu tancurile rusești. Și-a găsit casa din Ploiești bombardată, dar ai lui erau teferi, fiind evacuați într-un sat din apropiere.

Povestea vieții lui Corneliu Iașchevici face o oprire la Primăria Arad, unde a și lucrat o perioadă, iar acum, comandantul se duce să-și revadă camarazii din regimentul din care a făcut parte. A trăit 101 ani, a cunoscut coșmarul războiului și nemilosul regim comunist.

Străbunicul, bunicul, tatăl, comandantul, omul Corneliu Iașchevici a fost ultimul izvor viu al istoriei noastre pe care am avut onoarea să-l cunosc. De un optimism și un umor excepțional, cu o claritate și o minte ageră, domnul Iașchevici îmi picta cu ochii minții scenele războiului pe care le-am văzut doar în documentare. Am văzut atacurile românilor, bombardamentele de la Ploiești și retragerea de la Stalingrad.

Domnul Iașchevici și-a pus amprenta asupra istoriei și a autorului mai mult decât și-ar fi închipuit, fiind o fereastră a istoriei, una pe care, grație lui, va fi mereu deschisă prin poveștile lui.

Povestea următoare este una pe care domnul Corneliu Iașchevici ne-a povestit-o râzând și pe care doresc să o împărtășesc din nou cu voi, cititorii, pentru a-i acorda un ultim omagiu acestui soldat care nu s-a considerat niciodată un erou, deși este printre ultimii adevărați eroi ai neamului românesc. Pe loc repaus, comandante Iașchevici! Ți-ai împlinit datoria, iar noi ne plecăm în fața sacrificiului tău.

„Eram la școala militară din Făgăraș, la Cetatea Doamnei Stanca. Doamna Stanca era nevasta lui Mihai Viteazul. O cetate mare unde s-a făcut Școala de Ofițeri. Ca și intructori îi aveam pe nemți, iar ăștia erau dați dracului de răi. La o inspecție de arme, au găsit trei oameni care nu aveau țevile puștilor curățate corect. Dar asta a descoperit-o instructorul german, că românii…

Ei, și atunci, pedeapsă! Când se face stingerea la ora 9. Comandantul de pluton cu cei patru sergenți, comandanții de grupă, încheietorul de pluton și cu cei trei indivizi care nu au curățat pușca cum trebuie, printre care și eu. Ne-au dus la o comună aproape de cetate la 15 km distanță. Ne-au dus la un post de Jandarmerie și p-ormă, înapoi la Cetate. Am ajuns la Cetate la ora 5 dimineața. Cum am intrat pe poartă, s-a dat trezirea. Gata! Se intră în program. Eu aveam numai bășici pe picioare. Ne-au dus înapoi pe câmpul de instrucție. Cam pe la ora 9 vine comandantul călare pe un cal mare, frumos, alb, parcă era Ștefan cel Mare. Comandantul școlii, dealtfel un om tare liniștit, cerea întotdeauna un elev să vină să îi țină calul atunci când descăleca.

Eu asta așteptam! Că toți voiam să ținem de cal toată ziua, în timp ce ceilalți erau la instrucție. Nici nu a deschis bine gura colonelul că eu deja eram cu mâna pe sus. Să mă duc să țin de cal. Apăi… eu nu am pus mâna pe un cal în viața mea. Am luat căpăstrul, calul a simțit că eu sunt afon, nici nu mă băga în seamă. Am ajuns cu calul într-o poiană frumoasă plină de aluni. Eu stau, calu paște, nici habar n-are el de mine. Eu mă întind și eu prin iarbă și mă uit la cal. Dintr-odată, că știi că Dracu nu doarme îmi bagă mie ideea în cap: Mă, ce-ar fi să mă sui pe cal? Dar eu niciodată nu m-am suit pe-un cal, dar ideea asta mi s-a fixat în cap. Și tot așa: să mă sui, să nu mă sui, să mă sui, să nu mă sui.

Și hotărârea a fost să mă sui pe cal. Cum m-a simțit calul la el pe spinare, zuști cu mine către aluni! Cum s-a băgat prin aluni, pe mine m-a dat pe spate, pe jos și el dus a fost! Măi, calul comandantului, nu-i de glumă! Eu când m-am trezit, mi-am zis: Doamne, deschide-te pământ să mă bag înăuntru. Că mă cheamă ăsta să îi duc calul și eu nu am ce-i duce.

Numa odată aud: Elev! Calul!

Mie mi s-au tăiat picioarele.

M-am dus la el: Să trăiți! Sunt elev Iașchevici. Calul a fugit.

Ce-a făcut, mă?! mă întreabă colonelul.

Eu: A fugit!

Colonelul: Păi cum a fugit?

Eu: Păi uite așa, după poiană!, am răspuns eu.

Eu oricum nu mă aveam bine cu locotenentul, apăi acuma avea motiv să mă lucreze bine. Dar comandantul, un domn. A spus : Eh, se poate întâmpla.

Ei, și uite așa, toată școala de ofițeri a fost mobilizată ca să se găsească calul comandantului. Asta a fost povestea mea, una de pomină”.