În rândurile care urmează, cu mare satisfacție o să vă „așternem” povestea vieții a unui om, dar nu un simplu om… Corneliu Iaschevici, care s-a trezit peste noapte că e în război cu sovieticii. E un fost comandant de mitralieră care a străbătut 7000 de kilometri pe jos, de la Stalingrad, pentru a se întoarce acasă, acolo unde și-a descoperit casa bombardată.

Venerabilul Corneliu Iaschevici, în vârstă acum de 96 de ani, a ajuns să lucreze chiar și la Primăria Arad, este un domn foarte simpatic, din cale afară de glumeț, cu un spirit tânăr, cu firul gândirii foarte sprinten și alert, cu o dorință enormă de a ne împărtăși ce a însemnat războiul. Ne-am bucurat foarte tare pentru că a răspuns întrebărilor noastre și pe această cale îi mulțumim directorului adjunct al Școlii Profesionale Astra, profesorul Cristian Stoica. Așadar, mai jos, citiți un interviu-eveniment, o poveste de viață, despre viață dar și despre moarte și sacrificiu. Un om cu un simț al datoriei, care nu s-a dat în lături în a pleca din țara lui pentru a lupta pentru ea în vremuri în care, după cum spune chiar el „toată lumea se ferea de război și de înrolare”.

Corneliu Iaschevici a fost un comandat de mitralieră în armata română, a luat parte la bătălia de la Odessa, a ajuns la Stalingrad în atacul ordonat de către Comandamentul German, iar mai apoi, când România a întors armele, a ajuns până la Viena.

Povestea lui începe din Târgu Mureș, în anul 1940, unde se afla cu familia, iar după ce Ardealul a fost cedat Ungariei au fost nevoiți să plece ca refugiați la Constanța. Avea doar 22 de ani când a fost trimis pe frontul din Rusia ca și comandant de mitralieră, având în subordine un pluton de oameni, unii chiar și cu 20 de ani mai în vârstă ca el.

Plecarea forțată de acasă. „Armata se retrage, suntem pe un teritoriu al nimănui…”

„Deodată, deasupra orașului Târgu Mureș s-a lăsat o liniște mormântală. Atenție! Se va comunica un mesaj de mare importanță pentru națiune!”, așa ne-au spus. Apoi a urmat un zgomot infernal: „Hai cu toții cu geamantanul la gară că trenurile care pleacă nu mai vin înapoi! Armata se retrage, suntem pe un teritoriu al nimănui… Mare tragedie! A trebuit să lăsăm tot și să plecăm din casa noastră”.

„Apoi a urmat dictatura legionarilor. Armand Călinescu, într-un mod foarte energic și foarte aprig, ia măsuri drastice și, într-o zi, legionarii îi pun căruța în fața mașinii. Călinescu se dă jos din mașină și legionarii trag 22 de cartușe înspre el. Atunci începe prigoana! Tot ce este tânăr și studios trebuie eliminat”.

Modul de „convingere” sub Antonescu: „Aplică-i Constituția!”

„Bătaia! Ea era modul de educație și de convingere! Pe toți pereții era scris așa: „Cine limbă lungă are, cinci ani sapă la sare” , ăsta era dreptul la cuvânt. Mai departe scria pe niște afișe mari cu figuri îngrozitoare:„Shhh! Dușmanul ascultă!”.  Nu aveam voie să vorbim nimic! Trei oameni nu aveau voie să se întâlnească! Era un pericol ăsta! Ăsta era dreptul de a se aduna și de a-ți spune părerea. Iar în momentul în care cetățeanul călca pe bec, 25 de lovituri la curul gol i se aplicau. Se striga: „Aplică-i Constituția!” . Ei, și uite, așa de bine convinși, de bine instruiți și cu elan abia așteptam să mergem, să plecăm pe front, să murim pentru țară” – tonul de sarcasm se simte foarte puternic în vorbele celui care povestește cu atâta seninătate despre vremuri care se îndepărtează tot mai mult de noi și despre care, din păcate, unii tineri nici nu știu ce înseamnă.

Misiunea germană în România. „Pe strada Cerealelor, unde stăteam eu, uite că vine misiunea germană”

„În decembrie 1940 pe strada Cerealelor din Constanța, unde stăteam eu, a intrat misiunea Armatei Germane. Venită cu scopul să ne pregătească, să ne instruiască și să echipeze Armata Română. Ținta era Uniunea Sovietică. Astfel, toată Armata Română trece pe picior de organizare germană. Se spunea că vom avea în dotare armament german și dacă vom fi loiali, vă rog să rețineți, la sfârșitul războiului vom primi Ardealul înapoi. Maaare lucru! Antonescu de aia a fost de acord.”

Cum a aflat Cornel Iașchevici de război. „Să nu aveți milă de Anticriști!”

„Iacă-tă că vine și ziua de 22 iunie 1941, duminică. M-am sculat, m-am îmbrăcat și mă duc jos în Piața Ovidiu, la biserică trec pe Mangalia, trec pe Carol, ajung și… ce să vezi dom’le în piață? Luuume și lume! De unde a apărut atâta lume? Pe un podium mare, o grămadă de popi, slujbă grea, se roagă toată lumea. Oamenii, toți în genunchi, sunt aplecați cu capetele spre pământ.

„Ce-i , mă aicia?” – îmi spun.

„Păi cum, nu știi?” Azi dimineață la ora 5, România a intrat în război cu Uniunea Sovietică. Antonescu a dat ordin: treceți Prutul!  Ce zic preoții aici? mă întrebam eu „Să nu aveți milă de Anticriști!”, strigă mitropolitul. Auzi tu, la preot… Nu ne dăm seama, eu cu un prieten. Am plecat acasă. După masa a fost liniște, dar am simțit o atmosferă… ”

La încorporare, asistentele râdeau de el. „Pleosc! La mine-n cap”

„Înainte să mergi la armată, făceai încorporarea, să vadă dacă ești apt fizic. Acolo te dezbrăca la pielea goală, era foarte interesant. Erau niște asistente, de 18 sau 19 ani, ne punea pe cântare și la măsuratoare. Și fetele ridicau cursorul mai sus decât eram eu de înalt și îi dădea drumul. Pleosc! La mine în cap! Își băteau joc de noi (Izbucnește în râs, făcându-ne și pe noi să râdem de comicul situației – nota noastră), dar nouă ne era rușine, totuși eram băieți de 21 de ani, nu? Mă, dar ele nu aveau nici un fel de rușine de noi”.

Primește ordinul de chemare: „Odessa cade!” iar „Țara are nevoie de carne de tun!” 

„Cu data de 1 noimebrie 1941 sunt chemat să mă prezint la comisariat în termen de 24 de ore. Mi-am luat bagajul, frumușel, imediat și am plecat. Acolo ni s-a zis că noi suntem la regimentul 39 Infanterie. „Unde-i regimentul ăsta?” am întrebat. Zice comisarul de acolo „În nordul Basarabiei”. „Și cum ajungem acolo?”, am mai întrebat. „Hai gata, gata cu vorba. Țara are nevoie de carne de tun!”așa ne-a zis un domn maior. Ne-am descurcat. Din clipa asta știam clar! Nu mergem decât la moarte.”

Aici, domnului Iaschevici îi cad ochii către podea iar tonul îi devine grav. Se vedea că parcă retrăia acele momente:

„Ne-am băgat într-o cârciumă… țin minte…am băut o sticlă de vin, măi, am băut-o, dar nu am simțit-o! Pentru că… parcă o acreală… nu eram împăcați. Eh, cu vorba, nu știu ce, am plecat la Florești”.

Prima zi de război pentru un tânăr soldat: „Groază!…”

„A fost ceva obișnuit. Să știi, nu mi-am dat seama. Așa suntem dotați de natură. Știe să gradeze starea de emoție. Era frământare mare, nu era clar totul. Legionarii făceau mare tărăboi, mai ales că era mare scandal, spărgeau magazinele, aveau ce aveau cu evreii, ei erau vinovați că nu merge treaba bine. În fine, schingiuiau, spărgeau, erau cu pistoalele, cu diagonala. Ți-era groază….”

Contact cu inamicul: „Da, domn căpitan! Nu a depus jurământul”

„La Ovidiopol, imediat ne-au dat o foaie de corp, izmene, cămașă, o pușcă și gata. Îmbrăcarea, echiparea și afară să formăm plutoanele”.

Instruirea…

„Am fost chemat, am fost echipat, dar instruit nu. În mod normal se făcea instruirea, dar la noi nu a fost timp. Sublocotenentul, care era în comanda plutonului, pentru că noi urma să plecăm pe jos până la Odessa să lichidăm cuiburile de sovietici care au mai rămas, a spus: „Da’  domnu’ căpitan, tânărul nu a depus jurământul”. Asta a spus, nu a spus că nu am fost instruit. Și atunci căpitanul i-a zis, dar ironic i-a zis:„Domnu’  sublocotenent, tânărul a făcut premilităria, a depus acolo jurământul. Înainte, marș!”. Și așa am devenit ostaș. Și ne-am dus să îi lichidăm… și asta nu însemna să îi batem pe umăr”.

De la Odessa la Făgăraș. „Eh, după aia venea Lista neagră cu Echipa Morții”

După Odessa am ajuns la Făgăras, la Cetatea Albă la școala de ofițeri, optzeci de băieți, două plutoane de elevi. Instructorii erau germani. Aici am fost organizați, eu am fost la mitraliere și alt pluton era de pușcași. Am avut nenorocul să am parte de un locotenent mai „Hitler” decât Hitler. Un om nebun, nebun. Capul lui nu făcea decât să scormonească ceva să chinuiască omul, avea ceva drăcesc în el. Să nu aibă parte de nici un moment de liniște. Oriunde mă mișcam, el zicea că era inamicul. Era peste tot. Inamicul sus, Inamicul jos, inamicul la dreapta, inamicul la stânga. Nici nu termina bine că vedea avioane inamice, apoi când găta cu avioanele, apăreau tancurile inamice. Nu aveai voie să vorbești nici un gram dacă erai în „Săptămâna Tăcerii”. Altfel erai trecut pe listă. Dacă aveai o cută la cămașă, erai trecut pe listă. Dacă nu erau bocancii paraleli, erai trecut pe listă. Dacă nu erau șosetele paralele, erai trecut pe listă. După ce terminam cu instrucția din timpul zilei, mergeam la masă. Acolo, după ce terminam de mâncat, voiam să plecăm. Eh, după aia venea „Lista neagră cu Echipa Morții”. Venea lista cu cei care au greșit. Ei, acolo în curte era un morman de bălegar înconjurat de căruțe. Și ne scoteau, opt, zece, câți eram și striga:„Sub căruță, fuga marș! Pe căruță, fuga marș! Pe grămadă, fuga marș!” , vreo jumate de oră tot așa ne ținea. Și așa am ajuns comandant de mitralieră.

„Orice comandant trebuie să își îngroape morții”– C. Iaschevici

Stalingradul, orașul unde a căzut generalul Paulus și de unde a plecat pe jos Iaschevici. „Nici un metru înainte, nici un metru înapoi”

„Ăsta era rostul nostru, al Armatei Române: să ținem frontul. Nici un metru înainte, nici un metru înapoi. Armata germană ataca frontal orașul și noi trebuia să ținem linia de front să nu ne încercuiască. Noi eram în baraj. Rușii aveau pufoaice, bocanci de pâslă, iar noi aveam o cămașă de in, aia era foarte bună, și o flaneluță. Pe noi ne-au îmbrăcat așa pentru că știau că noi imediat îi batem și venim repede acasă” – ne spune  venerabilul și râde atât de zgomotos încât ne mai „detașează” și pe noi.

„Adevărul e că era foarte greu, noi am plecat din țară foarte nepregătiți. Noi nu eram pregătiți să purtăm un război la o așa mare depărtare. Gândiți-vă că ne mișcam deodată 300 000 de oameni. Noi nu am atacat, noi am fost doar să apărăm, dar pe unde am fost noi, pe acolo au atacat sovieticii. Acolo am pierdut fooooarte mulți oameni. Au intrat cu tancurile în noi și au rupt frontul. Rușii, după ce ne-au încercuit nu mai aveau treabă cu noi, românii. Oricum noi am fost o armată decimată. Mulți ne ziceau să mergem acasă. Și am plecat acasă, pe jos, 7000 de kilometri. Am plecat fără armament și am ținut capul compas pe sud-vest către casă.”

Soldați români pe frontul din Rusia

Casa din Ploiești și concedierea de la lucru: „O bombardaseră americanii”

În 1943, am intrat în țară pe la Ungheni, ne-am dus la regimentele noastre, dar nici nu am ajuns bine că ne-au și pregătit pentru alt front. Datorită faptului că rușii înaintau s-a deschis apoi un alt front la Iași, unde s-a petrecut exact același lucru ca și la Stalingrad. În ziua de 19 august, ne-au împins pe toți până la Focșani. S-a făcut pactul de la 23 august, o mare binefacere a fost. Dar am ajuns acasă la Ploiești, unde mi-au scris părinții că stau. Dar, când am ajuns acolo… am găsit casa bombardată. O bombardaseră americanii. Ca norocul, părinții mei au fost evacuați într-un sat din apropiere.

Legat de concedierea lui de la lucru, pentru că domnul Iaschevici muncea înainte de război, spune că a înțeles-o: „Ei, acolo a fost birocrația domnule. Primeam de la lucru un an de concediu fără plată, iar eu cum am fost plecat patru ani… normal că au dat locul meu de muncă la altcineva. Când m-am întors de la război, aveam doar hainele de pe mine, dar m-am descurcat”, zâmbește domnul Iaschevici, adăugând că a participat și la apărarea Bucureștiului, în 23 august 1944, în fața unei ofensive germane.

„Eu nu sunt un erou, eu doar mi-am făcut datoria”

Un lucru pe care mai puțini îl cunosc este sentimentul pe care ți-l induce un om care a trăit istoria care se predă la școală. Să stai față în față cu o pagină de istorie, cu mai multe pagini de istorie, să afli lucruri nescrise este un dar și o onoare care în viitor le vor fi refuzate multora. Sunt tot mai puțini printre noi… ei veteranii celui de-al doilea Război Mondial.

Domnul Iaschevici nu se consideră un erou, el consideră că și-a făcut doar datoria. Datoria… un cuvânt care, asumat de el și de sute de mii de români căzuți, datorită căruia România are granițele de azi. Domnul acesta glumeț, venit dintr-un timp în care istoria era mult mai zbuciumată, va reveni printre rândurile noastre și ne va vorbi, în articolul următor, despre perioada interbelică din România. Nu puteam să pierdem o asemenea ocazie și să nu aflăm tot ce se poate afla de la un asemenea OM mare. Din păcate, printre noi, mult prea puțini.

Foto credit: wikipedia