1920-1940. Ani care pentru mulți dintre noi nu au o anumită rezonanță. Acei ani sunt undeva departe, parcă îngropați într-o negură a timpului. Nu putem povesti foarte multe despre acei ani pentru că nu i-am trăit, iar la școală nu s-a insistat foarte mult pe această temă, însă domnul Iaschevici, Corneliu Iaschevici, i-a trăit. Este același om care ne-a povestit despre Bătălia de la Stalingrad și cum s-a întors el pe jos de acolo pentru a veni acasă, în prima partea a interviului-eveniment acordat Special Arad. Acum, domnul Iaschevici ne-a povestit despre anii interbelici ai României, despre spitale, școala de atunci, corupție, șefi de gară și pâinea cu timbru.

Pentru a ne introduce puțin în perioada interbelică, am început cu o întrebare despre război, deoarece nu poți vorbi de perioada interbelică dacă nu amintești și de război.

De ce s-au iscat războaiele astea mondiale? 

Ca să sculptăm un pic cuvintele, fiecare război s-a purtat cu scopul de a prăda o altă țară, a o jefui, a o fura. Iar mai marii țării nu vor spune asta, ei vor trebui să găsească un motiv. Ba patriotic, ba naționalist… un motiv tot se găsește pentru că nu ne putea spune nouă:„Mergeți voi și muriți, bateți-vă cu ăialalți pentru că noi vrem să ne îmbogățim.” Asta a fost cu războaiele. Acum să povestim de perioada dintre cele două războaie, că și aici e o poveste… și cu inflația.

Ultracorupția

Despre inflația din perioada aia nu am ce să vă spun ca să înțelegeți pe deplin, dar voi folosi cuvintele unui mare actor din trecut, Constantin Tănase. Așa zicea Tănase: „Trecui pe lângă o prăvălie și mă uitai în geamuri/ Ce mai șuncă și jamboane, ce mai la salamuri./ Ochii văd, inima cere/ Țipă punga de durere”.

Asta era situația. Pe de altă parte, dacă acum e corupție… ce era atunci era ultracorupție… Se fura pe capete. Ca să îți dai seama cum se fura, vă spun ce spune tot actorul Constantin Tănase: „Fă-mă Doamne șef de gară/ Numa o lună! Ș-apoi dă-mă afară”. Ca să fii șef de gară, însemna că erai cineva! Adică, toate firmele erau particulare. Pe atunci nu erau tiruri ca și acuma, totul era transportat pe calea ferată. Și ca să poți transporta marfa dintr-un loc în altul, aveai nevoie de vagoane. Și ca să poți să capeți vagoane trebuia să plătești bine. Dar era și marfă care se putea strica, și atunci se plătea foarte bine ca să o poți transporta cât mai repede pentru că altfel se strica marfa. Pe toți trebuia să îi plătești, de la șeful de gară până la cel care făcea revizia la vagoane, ăla ce ciocănește la roată. Dacă nu dădeai polu’, nu trecea vagonu’. Un pol era 20 lei, iar salariile erau foarte mici. Un salar pe atunci era 7 lei, asta ca să vă faceți o idee de sărăcia din acele vremuri…

În perioada respectivă, între cele două războaie, nu exista asta că statul te ajută cu ceva bani. Statul nu îți dădea bani cu nici un chip. Nu exista alocație pentru copil, ajutor de șomaj, indemnizație pentru mamă că a născut… Că pe atunci se făceau copii mulți, cinci șase copii aveau familiile cele mai puține. Avorturi nu se făceau, că le era frică, că babele le omorau cu fel și fel de soluții și atunci le era frică. Dar ce era curios era că femeile aveau timp și de mers la croșetat, de exemplu. Că pe atunci așa era organizat. De copii avea grijă bădiță, dacă mai țineți minte de la școală. El avea grijă de tine, până când erai și tu om la casa ta.

Școala. „Vrei să înveți? Plătește! Nu aveai… ca să înveți? Te privește!”

Școala… se făcea 4 clase primare. Dacă voiai să mergi mai departe la liceu, trebuia să plătești, să dai examen, să faci vizită medicală. Și apoi tot trebuia să plătești, fiecare manual era valoare, că se vindeau de la o clasă la alta. Statul nu dădea un creion.

Vrei să înveți? Plătește! Nu aveai… ca să înveți? Te privește! Când am avut 14 ani, m-am îmbolnăvit. Am făcut apendicită. M-au trimis de la școală la spital. M-am prezentat cu carnetul de elev și mi-au spus așa:„Măi băiatule. Mergi și îți cumperi așa: bandaje, vată,mănuși, ăla de adormit că îmi scapă numele acum. Toate soluțiile și medicamentele”. Totul se plătea! Nu dădea statul nici un leu pentru treaba asta.

Baza sistemului medical: aspirina.

În spital. Nu e ca și acum, de parcă mergi în excursie. Fiecare cu perna lui, cu patul lui, cu capotul lui cu izmenele lui. Ai intrat în spital, fiecare era băgat într-o cămașă lungă,(noi îi spuneam cămașa dacică) și nimeni nu intra în spital cu nici un fel de mâncare. Acuma toată lumea umblă cu traista la spital. Toată lumea vine cu mâncare, și atunci se miră că umblă gândacii pă pereți. Apăi cum să nu umble dacă e atâta mâncare care stă pe acolo?

Mă, voi nu vă dați seama ce sărăcie era între astea două războaie. Indiferent de ce boală aveai, că erai răcit, că te durea capul, că îți pica o cărămidă pă cap sau pă picioare, medicamentul era unul și universal: o aspirină! Oriunde te duceai, dacă ajungeai la doctor pentru orice, asta primeai. O aspirină. Acuma când mă duc la farmacie… o coadă măi frate, cum era înainte la cârciumă. Mă, parcă se dă pă gratis. Și ies femeile, mai ales femeile, cu sacoșele pline de medicamente. Vă dați seama ce se întâmplă cu ficații și cu rinichii lor, acolo? Dar pe atunci, nu te vindecai de la o aspirină, normal. Și atunci erau babele care ne tratau cu cărbune în apă, cu tot felul de medicamente băbești.  De ce? Pentru că atunci erau farmacii una la un kilometru, acum farmacii… una după alta. Oamenii nu puteau să cumpere medicamente.

În 1945, când m-am întors eu de pe front am făcut febră tifoidă. Eram la Lugoj. Am intrat în spital într-o sală mare și toți bolnavii erau la un loc. Indiferent de ce boală era, scarlatină, oreion, rujeolă, sau mai știu eu ce era. Toți căpătau o singură pastilă dimineața. Da’  așa pastilă era că până pe la patru după-masa, toți dormeau. De ce? Pentru că era stabilit medical: somnul e foarte sănătos. Ăsta era medicamentul.

Pâinea cu timbre

Vă spun un lucru. Nu vă dați seama cât de bine e acum. Asta vă spun, acum legat de pâine.

Dimineața trebuia să mă duc la brutărie după pâine. Pe coaja de la pâine era plin de timbre, numai timbre. Timbre pentru aviație, timbre pentru Căminul Cultural, timbre pentru armată, timbre pentru te mai miri ce. Toate timbrele astea, erau bani. Bani care se colectau de la oameni, dar nu prin impozit. Pe atunci eu aveam cinci, șase ani și mi-era ciudă că toată coaja de la pâine era plină de timbre. Ce mult îmi plăcea mie coaja aia, dar nu am avut așa mare noroc cu ea.

Nici bine nu s-a terminat un război că numa ce auzim că începe altul.

Cum și-a permis omenirea 70 de ani de pace?

Dar de atunci, de la războaie și până acum sunt 70 de ani de pace. Și-a permis omenirea să aibă 70 de ani de pace. Nu v-ați întrebat de ce? Cum de am ajuns să avem pace? Ce a determinat pacea?  Dumnezeu? Poate. Dar asta, cu ajutorul nostru. Vă spun eu, după cum știu eu, după cum mă taie capul. Ne-am dat seama de ororile războiului, de grozăviile prin care am trecut și după război. Și al doilea motiv e că au apărut două mari puteri: Uniunea Sovietică și America. Când unu punea o pușcă în plus și celălalt punea o pușcă în plus. Între ele două se păstrează echilibrul. Dar acum a intrat și altcineva în scenă. Coreea de Nord. Nu știu ce-o mai fi și cu ăștia că tot mai mult se aude de un Al Treilea Război Mondial. Apăi pe-ăsta nu cred că îl mai prind eu.

Înainte de a-și încheia vorbele, l-am rugat pe domnul Iaschevici să ne povestească o amintire dragă lui, din copilărie…

Eram la școala militară din Făgăraș, la Cetatea Doamnei Stanca. Doamna Stanca era nevasta lui Mihai Viteazul. O cetate mare unde s-a făcut Școala de Ofițeri. Ca și intructori îi aveam pe nemți, iar ăștia erau dați dracului de răi. La o inspecție de arme, au găsit trei oameni care nu aveau țevile puștilor curățate corect. Dar asta a descoperit-o instructorul german, că românii…

Ei, și atunci, pedeapsă! Când se face stingerea la ora 9. Comandantul de pluton cu cei patru sergenți, comandanții de grupă, încheietorul de pluton și cu cei trei indivizi care nu au curățat pușca cum trebuie, printre care și eu. Ne-au dus la o comună aproape de cetate la 15 km distanță. Ne-au dus la un post de Jandarmerie și p-ormă, înapoi la Cetate. Am ajuns la Cetate la ora 5 dimineața. Cum am intrat pe poartă, s-a dat trezirea. Gata! Se intră în program. Eu aveam numai bășici pe picioare. Ne-au dus înapoi pe câmpul de instrucție. Cam pe la ora 9 vine comandantul călare pe un cal mare, frumos, alb, parcă era Ștefan cel Mare. Comandantul școlii, dealtfel un om tare liniștit, cerea întotdeauna un elev să vină să îi țină calul atunci când descăleca.

Eu asta așteptam! Că toți voiam să ținem de cal toată ziua, în timp ce ceilalți erau la instrucție. Nici nu a deschis bine gura colonelul că eu deja eram cu mâna pe sus. Să mă duc să țin de cal. Apăi… eu nu am pus mâna pe un cal în viața mea. Am luat căpăstrul, calul a simțit că eu sunt afon, nici nu mă băga în seamă. Am ajuns cu calul într-o poiană frumoasă plină de aluni. Eu stau, calu paște, nici habar n-are el de mine. Eu mă întind și eu prin iarbă și mă uit la cal. Dintr-odată, că știi că Dracu nu doarme îmi bagă mie ideea în cap: Mă, ce-ar fi să mă sui pe cal? Dar eu niciodată nu m-am suit pe-un cal, dar ideea asta mi s-a fixat în cap. Și tot așa: să mă sui, să nu mă sui, să mă sui, să nu mă sui.

Și hotărârea a fost să mă sui pe cal. Cum m-a simțit calul la el pe spinare, zuști cu mine către aluni! Cum s-a băgat prin aluni, pe mine m-a dat pe spate, pe jos și el dus a fost! Măi, calul comandantului, nu-i de glumă! Eu când m-am trezit, mi-am zis: Doamne, deschide-te pământ să mă bag înăuntru. Că mă cheamă ăsta să îi duc calul și eu nu am ce-i duce.

Numa odată aud: Elev! Calul!

Mie mi s-au tăiat picioarele. 

M-am dus la el: Să trăiți! Sunt elev Iașchevici. Calul a fugit.

Ce-a făcut, mă?! mă întreabă colonelul.

Eu: A fugit!

Colonelul: Păi cum a fugit?

Eu: Păi uite așa, după poiană!, am răspuns eu. 

Eu oricum nu mă aveam bine cu locotenentul, apăi acuma avea motiv să mă lucreze bine. Dar comandantul, un domn. A spus : Eh, se poate întâmpla.

Ei, și uite așa, toată școala de ofițeri a fost mobilizată ca să se găsească calul comandantului. Asta a fost povestea mea, una de pomină.

Și de pomină va fi domnul Iaschevici, ale cărui mărturii din trecut ne aduce mai aproape de istoria noastră, a românilor. Una pe care uneori o uităm.