Dimineaţă de iarnă. Ora şase şi cinci. Capătul liniei numărul 5, de tramvai. O populaţie pestriţă, înfrigurată şi mânioasă de atâta aşteptare murmură vorbe de duh printre comentarii sportive şi reţete de prăjituri. În mijlocul mulţimii – copii de-a-ntâia, încârniţi de ghiozdanele din imitaţie de piele burduşite cu cărţi, caiete şi pacheţele cu felii de pâine unse cu zacuscă sau marmeladă, cască într-una agăţaţi de mâinile bunicilor-pensionari. Aşteptarea devine obraznică din cale afară călcând apăsat nervii viitorilor călători peste care, la un moment dat, încep să cadă fulgi mari. Eh, cumva-cumva lumea se mai linişteşte, e prima zăpadă, semn că sărbătorile de iarnă pot veni. Şi totuşi, ceva nu e în regulă! Tramvaiul nu apare! Ora şase şi douăzeci şi cinci. Muncitorii de la Strungu, CPL-eu şi Vagoane încep să se agite din cauză că întârzâierile se lasă cu ore tăiate şi mustrări în şedinţe, iar găurile prin gardurile intreprinderilor au fost dibuite şi închise. Un vânt tăios, dinspre dreapta, de-acolo de unde trebuie să apară tramvaiul, biciuie cu fulgi ascuţiţi feţele viitorilor călători. Ora şapte fără douăzeci şi cinci. Nu se mai vede aproape nimic de atâta zăpadă peste zăpadă. Toată lumea vorbeşte tare cu toată lumea. Ora şapte fără un sfert. Agitaţia e aproape să ajungă la maxim, iar patru bărbaţi sunt gata-gata să răstoarne toneta cu dispecera de serviciu când un glas femeiesc, ascuţit peste măsură, răsună salvator: -“Vineee tramvaiuuu’!” Eh, abia acum începe tămbălăul!

Toată suflarea o ia la fugă înspre staţia de sosire, nu mai aşteaptă ca tramvaiul să întoarcă. Nimeni nu mai ţine cont de nimeni şi de nimic. Când tramvaiul se face văzut, nu numai auzit, prezenţa urlă ca la comandă: -“Uuuu ! Uuuu ! …” Da! Oamenii au dreptate! Cum să trimiţi tramvaiul doar cu un singur vagon pe linia 5, la prima oră ? Eh, asta e, îşi spun călătorii, după care trec rapid la atacul tramvaiului, din mers, până a nu se opri. Pentru început forţează uşile mai-mai să le scoată din balamale năspustindu-se apoi cu toţii spre scaunele goale. Ce urcare în linişte şi ordine? Ce respect pentru bătrâni, copii şi gravide? Şuvoiul de călători ştie una şi bună – cine apucă să urce – bine, cine nu – treaba lui! Şi iaca, aşa, vagonul se umple până la refuz cât ai zice vatman. Eh, dar vatmanul trebuie să fie bun diplomat că altfel “o ia pe coajă”, dacă nu fizic verbal sigur, ca şi cum ar fi bietul de el e cel mai mare vinovat din lumea asta.

Da! Lumea asta trecută de mult, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Deşi au trecut anii, şi astăzi parcă văd tramvaiul numărul 5 cu un singur vagon, alunecând greoi sub povara călătorilor aşezaţi ca “sardelele-n borcan” şi “agăţaţi ciorchini” pe uşi în vreme ce eu, tăcut, stau în staţia vieţii şi aştept. Poate vine un alt tramvai, în care să am locul meu. Hei joben…