Cu doamna ce facem? Fugim și la ea să ne cerem scuze cu o umbrelă de soare în mână?
O poză cât o mie de cuvinte. Știm cu toții zicala asta și o folosim de multe ori atunci când cuvintele ni se par de prisos în a exprima ceea ce simțim, iar în cazul de față… simțim multe.
Indiferent de scuzele administrației locale vizavi de problema stațiilor de autobuz, o problemă persistă. Cetățeanul de rând, cel care lună de lună muncește și aduce bani în vistieria locală, nu ajunge să vadă rodul muncii lui transpus în creearea unor condiții mai bune pentru el și comunitatea lui. Deși se vorbește mult despre asta, despre creșterea calității vieții, noi nu reușim să vedem unde crește mai exact. În afară de bălării și orgolii, pare că nu mai crește nimic în orașul acesta.
Doamna din imagine transpune întocmai starea de fapt din oraș. În timp ce alții stau și se ard la soare într-o stație de autobuz fără acoperiș, cu buruienile crescute lângă, alții își beau cea de-a treia cafea într-un birou cu aer condiționat, chipurile, lucrând pentru cetățean.
Cum spuneam, cuvintele sunt de prisos.
Comentariile portalului
Dragoș Vâlcu? „Am căutat și un finanțator care urma să susțină financiar proiectul și ne-am asociat cu Dragoș Vâlcu, persoană cu afaceri în zona de (...)
Aici e vorba despre biserici, nu despre presă. Iar definiția extremismului, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române înseamnă: „Atitudine, a unor curente, mișcări, persoane politice (...)
Mizerii. Cine decide cine e extremist? Presa??? Hai mah lasi.