Nimicul se întâmplă mereu. Asta dacă aveți vreo problemă cu ideea din titlu.

Iar presa cu asta se ocupă de obicei: cu nimicul care se întâmplă tot timpul. Ceea ce nu exclude ca din când în când să realizeze că ieșirea din nimic se poate face în două feluri. Amândouă dramatice, dar accesibile tuturor, indiferent dacă vorbim de moartea cea din urmă sau de nenumăratele pierderi din timpul vieții. Pierderi prin excelență benefice, din moment ce câștigul este mereu iluzoriu.

De aceea, în mod excepțional, voi vorbi aici și acum doar despre Mihai Șora.

Chiar dacă nu l-am cunoscut personal, în fond atunci când vorbim nimicuri, de obicei vorbim despre fapte, întâmplări și oameni pe care îi cunoaștem personal sau de aproape. În timp ce atunci când vorbim de lucruri importante facem apel la evenimente și persoane pe care le sau îi știm mai mult din auzite. Sau citite. Eventual văzute la televizor, iar mai nou pe Facebook.

Așa l-am cunoscut mai de aproape și pe Mihai Șora. Știam de el, desigur, de mult, am și citit câte ceva, am auzit și de „Biblioteca Pentru Toți”, creată de Domnia Sa atunci când lucra la editură, am urmărit apoi prezența sa inedită și relativ scurtă în viața noastră publică de după „evenimente”.

Dar de cunoscut l-am cunoscut în anii din urmă, devenind atent la prezența sa evident atipică de pe Facebook, la postările sale care făceau figură aparte între nenumăratele postări care sunt la fel și exploatează nimicul acela mereu la îndemâna noastră, a tuturor. Desigur, era și vârsta, în fond nu este foarte obișnuit ca un om să trăiască bine peste o sută de ani și să se însoare a doua oară din dragoste la nouăzeci și șapte. Și cu atât mai puțin obișnuit era că acest om nu făcea apel la experiența sa seculară, nu dădea lecții de înțelepciune, nu se erija în cel care le știe pe toate.

Dimpotrivă, în ultima vreme își impunea și ne sfătuia să fim doar buni. Nu ne cerea, nu revendica, nu arăta cu degetul. A reușit astfel ceva rar: să devină încă în viață un reper al vieții înțelepte. Al omului bun, așa cum spune românul. Și asta în ciuda faptului că, în mod evident, nu se percepea pe sine în acest mod. Nu își revendica înțelepciunea, așa cum nu revendica nimic din cele umane și trecătoare. Pentru cei care reușesc, măcar pentru o clipă, să vadă dincolo de nimic, oferea ceva reconfortant pe termen lung: zâmbetul deschis și sincer în fața nimicului.

L-am cunoscut, așadar, mai bine pe Facebook, un fapt care demonstrează, dacă mai este nevoie, că nimic nu este rău sau bine în sine sau de la natură, ci datorită nouă, a oamenilor, ai celor care le folosim bine sau rău, eventual fără să ne dăm seama că doar ne folosim de ele. Sau de ei.

Și chiar dacă nu-mi era la îndemână și nici în interes, la un moment dat am realizat că Mihai Șora, dincolo de toate și de toți, este unul și „de-al nostru”, în fond s-a născut între Timișoara și Arad, în satul Ianova, acolo unde tată-l său, cu școli făcute inclusiv la Arad, s-a stabilit ca preot ortodox. Și care era de loc din Feneriș, de lângă Beliu, din Bihor, la nici cincizeci de kilometri de locul de naștere al celui care vă scrie aceste rânduri.

Ilustrez această realitate superfluă prin fotografia din 1987, moment surprins la Valea Vinului, în Bistrița, la o întâlnire cu scriitorii, Aradul fiind reprezentat de tânărul din dreapta. Asta dacă îl recunoașteți pe Vasile Dan.

Dar toate acestea nu au importanță, sunt nimicuri de care ne agățăm atunci când vrem să spunem lucrurilor pe numele lor adevărat, dar mereu de negăsit, ceea ce trebuie să acceptăm, indiferent dacă realizăm asta sau nu, este că, în cele din urmă, rămâne un singur lucru cu adevărat important: realizarea binelui.

Iar din această perspectivă viața lui Mihai Șora a fost și este exemplară. Este pentru că, da, există în mod sigur o viață și după moarte, cea care rămâne pentru cei rămași, cea care este împrumutată de aceștia atunci când vor să indice realități și adevăruri care îi depășesc. Șora a trăit peste o sută de ani, a văzut tot ce poate vedea un om care trăiește destul ca să vadă, dar tot ce a văzut și a trăit i-au întărit încrederea în lumea de dincolo de nimicuri.

Ilustrez această ultimă afirmație cu o caracterizare dintr-o informare venită din partea sursei „Zola”, evident lucrător la editură, locotenent-colonelului de Securitate care avea „grijă”, în 1962, de Mihai Șora:

„În ceea ce privește comportamentul său în viață, e departe de a se lăsa la voia întîmplării: pare posesorul unor certitudini absolute, de tipul celor ce stau la baza vieții sufletești a țăranului, înrădăcinat în propria sa experiență de viață, aceeași de veacuri pînă mai ieri și cu neputință de clintit: cuviincios, dar fără servilisme, dîrz, fără ostentație teatrală, suplu fără calcul de interese, din instinct, el se conduce după un canon de omenie în care intră și conștiința demnității omului și necesitatea de a înțelege slăbiciunile firești ale firii omenești și capacitatea de a sări în ajutorul cuiva. Foarte bun la inimă, ȘORA poate înfrunta primejdia de a părea neprincipial doar ca să ajute cuiva față de care simte compasiune. E uman și cald, generos și cinstit”.

Și așa va rămâne!