Scriu aceste rânduri pentru că sunt mamă. Nu vreau și nu pot să-mi imaginez cum e pentru o mamă să își piardă copilul. Este o traumă de neimaginat, este tot ceea ce poate fi mai rău, mai dureros pentru o mamă. Nu poate exista niciun fel de consiliere care să poată pregăti o mamă pentru o astfel de nenorocire.

Nu există cuvinte care să exprime o astfel de pierdere, nu ai cum să îți exprimi durerea ci doar să o strigi. E groaznic de dureros, e cumplit.

De zece zile, de când am auzit de moartea Antoniei, acea copilă atât de frumoasă, atât de gingașă, atât de firavă, nu pot să nu mă gândesc zilnic la ea, la ultimele ei clipe, la ceea ce s-a întâmplat cu micul ei trup după ce tocmai cel care trebuia să-i fie tată, fie și vitreg, i-a dat foc precum se dau foc gunoaielor.

Mă gândeam oare ce e în sufletul acelei mame, care tocmai când a dat viață altui copil, micuța ei sfârșea bătută de cel căruia i-a încredințat-o, în care, teoretic, și-a pus toată încrederea. Dar mi-a trecut repede… Mi-a trecut când am văzut cum a intrat poliția pe ușa celor doi care trebuiau să fie cei care-i ghidează drumul în viață sărmanei Antonia. Oare de ce i-a scos soarta în față asemenea oameni? Copila asta nu a greșit cu nimic, nici nu avea cum la cei 4 anișori ai ei. Să vrei să te joci nu e niciodată o greșeală. Dar sunt întrebări al căror răspuns poate nu-l vom afla niciodată…

Nu este deloc natural ca un copil să moară înaintea mamei sale, nu la vârsta la care s-a stins Antonia, nu așa cum a fost sfârșitul ei. Nu pot să înțeleg sub nicio formă cum o mamă poate să accepte cu ușurință realitatea cruntă că cel alături de care trăiește i-a lovit fetița, a ucis-o și apoi i-a dat foc ca să scape, să șteargă orice urmă a existenței acestui copil pe pământ. Nu voi găsi niciodată un răspuns care să mă facă să înțeleg cum pot anumite mame să-și abandoneze copilașii în mâinile unor oameni despre care știu că sunt sub tot felul de dependențe.

Nu sunt în măsură să judec pe nimeni, nu vreau să o judec nici pe tânăra mamă a Antoniei, dar, legat de cazul tragediei care a cutremurat Aradul și după mult timp a scos tinerii în stradă, nu pot să uit acea imagine cu mama care dormea liniștită lângă criminalul fiicei sale atunci când polițiștii au descins la apartamentul în care cei doi își trăiau povestea de mai bine de un an și jumătate. Nu pot să uit cum stătea în pat fără nicio remușcare, fiind uimită chiar de faptul că au dat buzna polițiștii peste ei. Nu pot să uit acea privire a ei.

O mamă nu se poate desprinde niciodată de copilul ei, o mamă simte durerea la fel de tare cum o simte copilul ei, o mamă suferă pentru orice traumă, cât de mică, a copilului ei. Această mamă dormea într-un pat cu criminalul copilului ei…

Această mamă a dat viață unui copil tocmai când tatăl copilului îi ucidea fetița… Nu m-aș putea gândi niciodată la un astfel de scenariu, dar nici acum nu pot să-mi imaginez cum acea mamă a stat liniștită, sub același acoperiș, în același pat, cu cel care a luat viața fiicei ei.

Nu știu de ce a făcut asta. Dar niciun șoc din lumea asta nu-ți poate da liniștea pe care a arătat-o acea mamă în momentul în care polițiștii i-au intrat în casă, iar Antonia zăcea ucisă în morgă după ce tatăl ei vitreg i-a dat cu capul de pereți și apoi i-a dat foc… A făcut-o de frica lui? A făcut-o pentru că era șocată de vestea pe care a primit-o? O mamă, în adevăratul sens al cuvântului, nu cred că poate face așa ceva…

Din păcate, tot mai mulți copii suferă în prezent, în urma unui divorț. Dar cel mai trist este faptul că tot mai mulți copii suferă enorm în tăcere și sunt agresați fizic sau în alte moduri, chiar sub ochii mamelor care le-au dat viață.

Grijă mare mămici, pe mâna cui vă lăsați copiii. Nu e totul așa cum pare…

Sunt mamă, tocmai de aceea sunt multe pe care nu pot să le înțeleg după acest îngrozitor caz…

Să te odihnești în pace, Antonia!