Îmi omor timpul de când mă știu scribalind pe hârtie sau mai nou pe ecran chestiile pe care le observ, le remarc și mă pun pe gânduri.

Înainte vreme treaba asta era mai exclusivă, presupunea o anumită pregătire și aptitudine, mai nou, în era facebook-ului atotcuprinzător, a devenit ceva banal, toți fac asta, indiferent dacă au sau nu probleme cu scrierea pluralului articulat la copii.

Rezultatele se și văd, iar acum, în vreme de coronavirus, devin palpabile, vorbele aruncate în vânt, mai precis în atmosfera digitală, producând efecte de psihoză în masă care devin din ce în ce mai greu de controlat.

Parcă îl și văd pe bunicul dacă i-aș mai putea povesti că e stare de necesitate în țară din cauză de coronavirus.

Adică, m-ar întreba el liniștit și calm, e epidemie gravă?

I-aș spune că nu este, cel puțin deocamdată, dar există temerea că va fi dacă nu se iau măsurile care se impun.

Câți au murit până acum?, m-ar întreba el tot așa liniștit, să vadă despre ce este vorba exact.

Păi, nimeni deocamdată, dar ar putea urma în scurt timp.

Nimeni? Dar câți bolnavi sunt?, ar insista el, fiind un om care a văzut două războaie, câteva crize economice și colectivizarea care l-a lăsat până la urmă fără agoniseala vieții sale de om harnic și oarecum descurcăreț.

Vreo două sute, i-aș spune, având în vedere situația actuală, dar, văzând neîncrederea din ochii săi, aș mai completa: în Italia și Spania e mult mai grav, sunt deja mii, chiar zeci de mii de bolnavi și sute de morți.

Tare mi-e teamă că bunicul meu, dacă ar mai fi în viața, ar fi de acord cu englezii din jurul lui Boris Johnson, susținând că asta este, de ce îți este dat nu ai cum să scapi ș-apoi cam asta este cu gripele astea, vin în fiecare an și se termina odată cu sosirea definitivă a primăverii.

Numai că bunicul meu era încă un om normal, își vedea de treaba lui, nu asculta de proști, dar pentru el era simplu: facebook nu exista încă, nici măcar televizoare, mai asculta din când în când radioul la vecinul și citea ziarul cât timp aștepta la frizer. Cu proștii nu stătea de vorbă, așa cum nici ceilalți din sat nu-i băgau în seamă, îi cunoștea toată lumea, știau exact ce hram poartă și că de aceea nu are rost să-ți pierzi vremea cu ei.

Probabil nu înțelegea de aceea nici panica creată cu venirea unora acasă din Italia sau Spania.

Diasporezi, adică, așa cum le spune mai nou, preluând o expresie politică bășcălioasă, lumea facebook-ului. Îmi imaginezi că ar fi fost chiar nespus de revoltat dacă îi spuneam cum erau făcuți idioți iresponsabili care pun în pericol sănătatea celor de acasă, că nu le ajunge că au plecat în țări mai calde, acum, când îi lovește năpasta pe acolo, revin fără minte între cei pe care i-au părăsit numai ca să îi îmbolnăvească.

Oameni de nimic, ar fi spus bunicul meu, gândindu-se la cei de acasă, păi cum își imaginează ei, cum pot fi atât de fără inimă și înțelegere, unde să meargă omul când nu-i e bine dacă nu acasă, dacă nu între ai lui?

De fapt cred că nici nu-i mai spuneam mai multe, nu că nu ar fi înțeles, dar să nu îl întristez și mai tare.

Pe de alta parte poate că i-ar fi venit cam greu sa înțeleagă că prostul satului, multiplicându-se la infinit prin diviziune digitală, a ajuns să domine discursul public. Oameni pe care el n-ar fi dat doi bani au ajuns în locuri și funcții în care pe vremuri aveai nevoie de ceva inteligență și multă-multă pregătire.

Cum să înțeleagă moșul că mai nou și educația este inversă: nu copiii și tinerii sunt cei educați de către maturi și vârstnici, ci aceștia din urmă se iau după cei tineri și fără căpătâi atunci când e vorba de un spirit de miștocăreală sau bătaie de joc, ca să o spunem pe aia dreaptă pe care o înțeleg toți.

Dar atunci să nu te miri că iese ce iese: scandal și îmbulzeală la primul semn că lucrurile nu decurg așa cum s-au obișnuit ei în copilăria lor eternă, spaimă, panică și garagață fără rost pentru că lucrurile nu se întâmpla așa cum și-au imaginat ei în mintea lor strâmtă și neprelucrată.

Poate veți spune, supărați unii, să mai termin cu bunicul că lumea s-a schimbat, nu mai e ca pe vremuri, acum oamenii au alte posibilități, trăiesc altfel, gândesc altfel, mai modern, mai adecvat.

Auzind astea, moșul meu ar zâmbi înțelegător și plin de bunăvoință: omul nu se schimbă, copile, mi-ar spune.

Se schimbă lucrurile, condițiile, posibilitățile, dar nu omul. Omul nu este obiect, el este ființă, deci suflet, și de aceea poate fi bun sau rău.

Iar asta nu se schimbă niciodată: prostul rămâne prost oriunde și oricând, egoistul și invidiosul la fel, iar cel bun și înțelegător va rămâne așa indiferent de vremuri, de provocări și de pericole.

Nu mă amăgesc că veți fi de acord cu mine, dimpotrivă: prevăd majoritatea reacțiilor fiind de natura „ia, mai lasă-ne cu moșul tău”, vremurile alea s-au dus de mult.

Nu încerc să vă conving, vă mai spun doar atâta: prunc fiind, în preajma bunicului mă simțeam bine, nu mă temeam de nimic și eram convins că sunt în cel mai bun loc de pe pământ.

Trăiri care de atunci încoace mă ajută să fac diferența între cei adevărați și cei falși…