Mel Gibson, după penibila scenă de acum zece ani, când a susținut, în fața unui polițist evreu care încerca să-i afle motivele pentru care conduce beat pulbere în Malibu, că evreii sunt cauza tuturor războaielor, a încercat de mai multe ori reintrarea în grațiile Hollywoodului, fără succes până acum.

În această perioadă de penitență scandaloasă a reușit să prindă câteva roluri în filme gen Machete sau Get the Gringo, singurul film mai respectabil în care a jucat fiind regizat de prietena sa care a crezut în el în ciuda scandalurilor care au urmat pe bandă rulantă: Jodie Foster.

The Beaver, din 2011, filmul despre care vorbim, nu a reușit să-i relanseze cariera sub nicio formă, chiar dacă a fost primit relativ bine de critică, așadar întrebarea care se pune acum este simplă: va reusi acest lucru Hacksaw Ridge cel nominalizat la șase Oscaruri, printre care și la cel pentru regie.

Supervedetă absolută de la începuturi, Gibson a devenit oare definitiv un Mad Max sau o Armă mortală  îmbătrânit în rele, ori este mai degrabă regizorul flamboiant care a dat istoriei cinematografiei câteva filme, în frunte cu Patimile lui Hristos sau Apocalypto, de neocolit, iată întrebarea care se pune cu această ocazie.

În ce mă priveste înclin pentru prima variantă, întărit și de cel mai nou film al său în care apare ca actor, lansat cu câteva luni înainte de cel despre care discutăm, Blood Father, în care Mel oferă un recital actoricesc în care Mad Max și Martin Riggs își dau mâna cu satisfacție la bătrânețe.

Titlul spune totul, filmul fiind povestea acțiunilor ultraviolente ale unui tată care și-a petrecut viața mai mult în pușcărie și care nu se dă la o parte de la nimic pentru a-și salva fiica din ghearele unor traficanți de droguri.

Revenind la Hacksaw Ridge, în regia lui Gibson are tot ce-i trebuie să devină un blockbuster american: poveste adevărată, romantism și eroism, ambele sentimentale, la un loc, asta fără să mai vorbim de calitatea tehnică cu care mai rivalizează doar filmele lui Spielberg sau Lucas.

Scenele de luptă, naturaliste până la minciună și leșin, sunt comparate cu cele din Salvați soldatul Ryan, filmul în sine fiind deja considerat cel mai bun film de război de după debarcarea în Normandia a lui Tom Hanks în regia lui Steven Spielberg.

Povestea singurului Adventist de Ziua a Șaptea, soldatul-sanitar care a refuzat să poarte armă dar a salvat viața a șaptezeci de camarazi și nu doar în crunta bătalie finală din Okinawa, fiind și singurul Adventist decorat cu Medalia de Onoare, decorația militară americană cea mai valoroasă, îi vine lui Gibson ca o mânușă.

Pentru cei care cunosc calvarul acestuia din ultimul deceniu, faptul că a fost efectiv ostracizat de Hollywood, povestea soldatului Desmond Doss devine povestea mântuirii proprii, scena finală în care Doss pluteste rănit dar glorios pe o brancardă între cer și pământ, poate fi văzută și ca scena care simbolizează reîntoarcerea lui Gibson cel neînțeles și exclus între cei care l-au judecat greșit până acum.

Dacă filmul va căștiga măcar două-trei din cele șase (cel mai bun film, regie, rol principal, montaj, montaj si mixaj sunet) nominalizări, Gibson a câștigat, ușile studiourilor i se vor deschide din nou, dacă nu va lua nici unul,  înseamnă că efortul a fost degeaba, rămâne în continuare un paria al Hollywoodului.

Sursa foto: Buckner/Variety/REX/Shutterstock (6727170f) / Andrew Garfield și Mel Gibson la premiera filmului „Hacksaw Ridge”, After Party, Los Angeles, USA – 24 oct. 2016

Șanse bune pentru prima variantă prin performanța tânărului Andrew Garfield în rolul lui Doss, un actor americano-britanic care, mai ales atunci când zâmbește, aduce cu Anthony Perkins la tinerețe, prin montaj si sunet, celelate două fiind improbabile, având în vedere concurența mare și faptul că Gibson a luat deja un Best Picture și un Oscar pentru regie cu Braveheart.

Noi îi ținem pumnii, remarcând și efortul pe care l-a făcut prin realizarea un film de război în care nu se pomenește deloc de evrei, nu pentru film, care e departe de aprecierea noastră, ci pentru personajul Gibson, un maniaco-depresiv de excepție fără de care Hollywoodul pare mult mai puțin interesant.

Nota autorului:

Citește și:
• Oscar Special: #SpaceSoBlack vs. #OscarsSoWhite – sau „figurile ascunse” în negura timpului…
• Oscar Special: Tanna – Romeo și Julieta în Vanuatu
• Oscar Special: Captain Fantastic, Captain Idiot
• Oscar Special: Un om numit Ove sau despre imposibilitatea singurătății
• Oscar Special: Land of Mine, un film despre ce a fost, dar nu e istorie
• Oscar Special: Elle, o nouă provocare a lui Paul Varhoeven pe lângă care Basic Instinct pare o joacă de copii
• Oscar Special: Allied, filmul care a pus cireașa pe divorțul dintre Jolie și Pitt
• Oscar Special: Nocturnal animals, un exercițiu de stil plus Michael Shannon
• Oscar Special: Lion – un film superb și o dilemă ciudată…
• Oscar Special: Florence Foster Jenkins – O legendă pe invers și una pe bune: Meryl Streep
• Oscar Special: Jackie, stil și rafinament, dar nu pentru oricine
• Oscar Special: Gardurile dintre noi și Denzel Washington în Fences
• Oscar Special: „Manchester by the sea” este BRILIANT… și e „acum ori niciodată” pentru tânărul Affleck! 
•  Oscar Special: Dacă-i Moonlight (lumina lunii), stinge becul și culcă-te!
•  Oscar Special: „Arrival” – Nu chiar primul contact cu tralfamadorienii lui Vonnegut…
•  Oscar Special: Iadul sau viitura
•  Oscar Special: Va străluci încă o dată musicalul în „orașul stelelor”? Cronică de film: LA LA LAND