Deunăzi, neavând ce face (că aşa e omul, când nu are de lucru îşi caută), am citit într-unul dintre ziarele (încă) tipărite ale urbei, un articol care nu doar m-a pus pe gânduri ci mi-a răvăşit într-o aşa măsură starea de linişte, încât inima şi-a schimbat ticăitul paşnic într-un ritm neregulat, chiar agresiv, de toboşar beat aflat la orele dimineţii după o nuntă istovitoare, tensiunea a început să-mi aplice lovituri de berbec căpiat pereţilor interiori ai arterelor,  iar ochii, la înţelegere cu sprâncenele, mi s-au încruntat a supărare presărată din belşug cu priviri tăioase – atât de tăioase încât mi-a venit să sfârtec tot ce înseamnă ştire mondenă. Dar nu, n-am să mă las pradă pornirilor de moment şi nici aşa-ziselor mesaje incitante, cu atât mai puţin recomandărilor autorului articolului, ci am să încerc o altă abordare a temei care se pare că atrage din ce în ce mai multe „personalităţi” din lumea mondenă şi nu numai.

Aşadar, iată despre ce este vorba! Dintru început, titlul articolului încearcă să şocheze anunţând nu doar intenţia câtorva curajoşi de a-şi depăşi limitele, nici chiar planificarea unei tabere în care un grup organizat va participa la ritualuri mai puţin cunoscute, ci desfăşurarea unui ditamai festival de mers pe cărbuni încinşi, adică pe jar. Apoi, autorul nu prezintă evenimentul doar ca pe o ocazie pregătită cunoscătorilor, curioşilor şi chiar doritorilor de inedit, ci despică firul în patru ori patru la puterea a doua, trecând cu meticulozitate prin mai toate aspectele practicii mersului pe cărbuni încinşi.

Teoriile istoricilor, încâlcite printre cele ale reprezentanţilor comunităţii ştiinţifice, stropite din belşug cu părerile susţinătorilor acestei practici şi condimentate insistent cu mulţime de critici ale unor fizicieni de renume, toate acestea amestecate cu putere asemeni mămăligii în ceaunul aşezat cu tâlc deasupra unei grămezi de cărbuni încinşi, transmit în cele din urmă cititorului neavizat îndemnuri contradictorii care-l pun „pe jar” şi-i provoacă o stare de „căldură interioară”.

Uite, eu, de exemplu, ori cât m-aş concentra nu scap cu mâinile nefripte când din pricina uitării şi a grabei iau oala cu mâncare fiartă de pe aragaz. Păi atunci cum să dau crezare afirmaţiei că mintea poate controla simţurile celui ce umblă pe jar. Pe de altă parte, dacă o astfel de practică, veche de mii de ani, e un adevărat ritual de iniţiere, purificare şi mai ales de vindecare, înseamnă că suntem un popor sănătos, tot de mii de ani, nu de altă dar din cele mai vechi timpuri toată suflarea trăitoare prin aceste părţi s-a preumblat pe o imensă „tavă cu cărbuni încinşi”. Am fost cotropiţi, alungaţi, prinşi, furaţi, batjocoriţi de alţii dar mai ales de către ai noştri, minţiţi de cei mari, înşelaţi de cei tari… veşnic trăitori şi umblători pe „cărbuni încinşi” dobândind prin asta, în cele din urmă, imunitate la multe rele şi deci, sănătate şi echilibru. Cum însă toate au şi o limită de sus, nu doar una de jos, eu cred, deşi mi-aş dori să mă înşel, că suntem din ce în ce mai aproape de limita de sus, cea a maximului suportabil. Astfel: minciuna şi hoţia au ajuns la cote alarmante!; impostura şi falsul sunt la modă!; înavuţirea peste noapte prin orice mijloace este preocuparea de căpătâi a multora dintre cei  care fac politică!; promisiunile deşarte ţin locul cuvântului de onoare şi sunt administrate sistematic poporului vlăguit de putere în aşteptarea unor zile mai bune!; cei care ar trebui să vegheze la integritatea noastră spirituală „predică apă dar beau vin”!; … toată lumea e „încinsă” rău şi se ceartă cu toată lumea! Şi pentru că ţara e un bloc mai mic, „ce-i pe ţară–i şi pe blocul în care locuiesc eu” şi anume: preşedintele o ţine într-o sfadă neîntreruptă cu administratorul şi invers, administratorul cu membrii comisiei de cenzori, care la rândul lor o critică aspru pe femeia de serviciu, care nu se lasă mai prejos și îi terfeleşte zilnic pe locatarii bărbaţi, aceştia răzbunându-se pe consoartele lor, totul încheindu-se cu urechiatul copiilor. În concluzie, fără a exagera, afirm că lumea stă „ca pe jar”, în aşteptarea unuia care să readucă dreptatea, pacea şi liniştea.

Aşadar, dacă asta este starea de fapt, ce rost mai are organizarea unui festival de mers pe cărbuni încinşi? Zilnic umblăm pe „tava imensă cu jar” şi nu ne vom opri prea curând. După cum sunt alimentate, însă, magaziile „fochiştilor”, „tava” se pare că va fi încinsă din ce în ce mai tare, până într-o (ne)bună zi, când va lua totul foc! În acea zi ne vom aduce aminte că „orice mare  incendiu porneşte de la o mică  scânteie!”. Abia atunci vor înţelege „fochiştii” că „nu e bine să te joci cu focul!”. Va fi, însă, prea târziu, pentru ei!

Prof. Ioan Sălcuță