Recunosc public că de când mă ştiu am fost un „pămpălău”. Astfel, la grădiniţă, de fiecare dată colegii mi-o luau înainte şi puneau stăpânire pe puţinele trotinete care niciodată la numărătoare nu dădeau număr egal cu numărul nostru, al copiilor, eu rămânând bineînţeles ultimul la rând… abia reuşind să fac un sfert de tură înaintea sunetului clopoţelului care anunţa sfârşitul pauzei.

În clasele I–IV eram greoi şi neîndemânatic nereuşind, spre exemplu, niciodată să duc la bun sfârşit tăieturile în bucăţile de pefele, la orele de traforaj, rupând tot atâtea pânze în fierăstrău câte admonestări aşteptau cu nerăbdare să-mi fie servite mai puţin pedagogic şi mai mult represiv de către aprigul şi vigilentul domn învăţător, de genul: molâule, blegule, prostănacul clasei etc. De prin clasa a V-a lucrurile s-au schimbat dar nu în bine ci din ce în ce în mai rău deoarece nefiind ca mulţi dintre colegii mei: ager, energic, iute, sprinten, sprinţar, vioi şi chiar viguros ci timid, cu prea mult bun simţ, răbdător, prea calm, îndurător, concesiv, indulgent, îngăduitor, tolerant, temător, poate chiar fricos, speriat de nou şi pesimist din cale afară, atrăgeam antipatia generală. Abia prin a opta am mai prins niscaiva curaj după ce la una din orele de franceză am aflat originea cuvântului tupeu şi i-am cunoscut înţelesurile. Dar nu, nu mi-am arogat te miri ce îndrăzneală obraznică nici nu am afişat cutezanţă necuviincioasă, impertinenţă ori neruşinare ci pentru început i-am umilit pe toţi participanţii la campionatul şcolar de şah, suflându-le elegant locul I. Apoi, le-am dat o lecţie despre tehnica loviturilor „tăiate” din paletă celor mai aşa-zişi colegi-specialişti în ale tenisului de masă, după care şi între timp pregătindu-mă singur-singurel pentru olimpiada de matematică mi-am auto-încununat în cele din urmă eforturile prin obţinerea premiului I, spre disperarea profului de mate de-a dreptul năucit de surpriza făcută nu doar lui ci întregului corp profesoral. Eh, din acel moment lucrurile s-au schimbat în bine. Eram privit cu alţi ochi, profesorul de mate şi cel de română au început să lucreze la tablă şi cu mine nu doar cu … şi cu …şi cu… colegi pe care întâmplător îi surprinsesem de câteva ori după orele de şcoală în vizite la aceştia, desigur nu pentru meditaţii ci pur şi simplu din te miri ce alte motive.

Deşi starea de fapt în ceea ce mă priveşte se schimbase în bine totuşi nu mă puteam elibera de neîncredere şi teamă, ca atare nu am spus nimănui intenţia de a mă înscrie la Liceul Pedagogic din … Sigur că reuşita mea nu a rămas nesancţionată fiind multă vreme suspectat de unii că s-a dat lui … şi lui … atîta (…) şi atîta (…) ca să iau examenul. Nimic mai fals! Cu toate că anii au trecut, statutul de „pămpălău”  mi l-am păstrat. Uite, spre exemplu, niciodată nu am ştiut să mă îmbulzesc la urcarea în autobuz ori tramvai, fiind de fiecare dată ultimul la rând, fără loc, nevoit astfel ori să călătoresc pe scări ori să merg pe jos. Nu mai vorbesc de fel şi fel de ghinioane intervenite urmare lipsei mele de tupeu când ba rămâneam fără pui, ouă, lapte sau fără prime şi premii ori chiar fără binemeritata locuinţă de serviciu deşi lista de prioritate a instituţiei mă îndreptăţea să o primesc. Până şi la însurătoare atâta m-am codit de cât pe-aci să mă însoare babele.

Şi totuşi, deşi „pămpălău”, lipsit de tupeu, viaţa mi-a dăruit multe bucurii şi împliniri dovedindu-mi mie dar şi celor din jurul meu că la un moment dat cei din urmă vor fi cei dintâi. Când toate păreau a fi liniştite, când după atâţia ani în sfârşit m-am obişnuit cu tupeiştii din jurul meu, o întâmplare care le întrece pe toate m-a scos din sărite. Cu ceva timp în urmă îmi depusesem dosarul pentru salariul de merit. Nu a fost însă să fie, mi-a fost respins, dar nu pentru că nu îndeplineam toate cerinţele ci pentru că… auzi tupeu de inspector de specialitate:  „Domle profesor! Am aprobat dosarele a doi colegi de-ai matale care deşi nu întrunesc condiţiile cerute, sunt scandalagii de profesie. Ştiam că dumneata eşti paşnic, ai să mă înţelegi şi nu ai să protestezi”. Nu, nu am să protestez, dar aşa stând lucrurile mă văd totuşi nevoit să adresez celor asemeni mie un scurt îndemn: „Pămpălăi” din toate şcolile, uniţi-vă!

Prof. I.Sălcuță