luni, 17 iunie, 2024

Special Arad Logo

    Vara mea cu Neluțu… De la Mariș la Nincu, dincolo de știință, dincolo de matematică. A fost Divin!

    E trist când mergi la înmormântarea unui prieten. Te răscolesc toate gândurile, amintirile se comprimă și în tristețea care te cuprinde parcă retrăiești momentele cu cel care pleacă de lângă noi. Neluțu Nincu, profesorul de matematică, directorul de la Școala Generală 7 „Adam Nicolae” din cartierul Sânnicolaul Mic mi-a fost prieten, deși era mai mare decât mine cu 13 ani. Mă contacta mereu, în ultimii ani, când avea o problemă la școală, fie cu gardul, fie cu angajarea unei femei de serviciu, cu orice. „Pentru Nelu parcă ești Mafalda. Cum te sună, lucrurile se rezolvă”, mi-a spus chiar Rica, soția lui.

    Ne-am apropiat foarte mult în vara din 1994. A fost o vară plină de cifre, a fost o vară în care Neluțu venea zilnic la mine în casă pentru a-mi preda această dificilă materie. Dar prietenia mea cu Neluțu i-o datorez lui Gheorghe Mariș, dirigintele meu de la Liceul „Elena Ghiba Birta”. Doi oameni, aceeași meserie, dar totuși, atât de diferiți.

    Pe profesorul Gheorghe Mariș l-am iubit și urât deopotrivă. Era de gheață, precum această primă zi de primăvară plină cu zăpadă, avea un rânjet care semăna izbitor cu al lui JR Ewing pentru cei care își aduc aminte serialul Dallas, și îți dădea „duoi” (adică nota 2) cu aceeași ușurință cu care se spăla pe dinți. Nu pentru vreo temă nefăcută, nu scoțându-te la tablă, ci pur și simplu te ridica și te întreba: „ce am spus acum?” Acest om nu mi-a spus niciodată ceva bun, nu mi-a dat un sfat, era rece precum cifrele din culegerea lui Năstăsescu. Era atât de dificil de urmărit că nu știai ce a spus nici la două secunde după ce îți striga în ureche. M-a lăsat corigent pe vară. S-a întâmplat în 14 iunie 1994, zi în care, dacă nu mergeam la școală, treceam clasa… Dar m-a prins. Pe mine și pe alți doi colegi. În aceea zi am crezut că viața mea e degeaba, că viitorul mi s-a dus de râpă, că mami mă va renega, că voi rămâne un stigmat pe viață.

    L-am urât atunci, dar aveam să-l iubesc mai târziu. În acea zi de 14 iunie, Gheorghe Mariș spunea întregii clase, că „Lucian nu mai trebuie să ia viața atât de ușor ci să învețe să muncească pentru a putea realiza ceva”. Acum îl iubesc tocmai pentru acele vorbe, unicul său sfat, primit în ultima mea zi de școală alături de el.

    Dar îl aveam pe Neluțu, prietenul meu de peste drum, recent întors acasă după trei ani petrecuți ca profesor de matematică la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării. Era o plăcere fiecare oră cu el, integralele și funcțiile derivate mi le explica atât de clar încât păreau exerciții de aritmetică de clasa a 4-a. Îmi dădea cu capul de masă când comentam, dar o făcea cu drag. M-a ajutat atât de mult încât am luat corigența cu 10… Știam tot. Era cald, era glumeț și țin minte că în loc de „ai văzut” spunea „ai văzt…”

    Nu sunt evlavios, dar nu sunt nici ateu. Cred în acel Dumnezeu al meu, nu neapărat în cel care ne-a făcut după chipul și asemănarea lui sau a construit lumea în șapte zile iar eu m-am născut tocmai în cea de odihnă… Ce mi s-a întâmplat în drumul spre slujba de înmormântare a prietenului meu Neluțu m-a pus însă pe gânduri. Nu cred că a fost întâmplător. Ploua de parcă se rupeau norii, dar nu m-am mirat foarte tare pentru că știu cât i-a plăcut lui Nelu Nincu viața. Îi părea rău că pleacă, dar și nouă după el.

    Am trecut de sensul giratoriu din Micălaca de lângă pasaj și mergeam spre Sânnicolaul Mic. Ștergătoarele nu făceau față stropilor de ploaie, când, pe trecerea de pietoni punea piciorul un bărbat trecut de 60 de ani. După primul pas a întins un baston alb. Era orb. M-am uitat la el mai atent și era chiar dirigintele meu, Gheorghe Mariș… Chiar și la înmormântarea prietenului meu, Nelu Nincu, Gheorghe Mariș mi-a tăiat calea, dar nu m-a văzut, așa cum invizibil am fost pentru el și ca elev.

    Acum nici Nelu nu mă mai vede, dar sunt sigur că îi pare rău că m-a și ne-a părăsit…

    A fost o întâmplare care trece granița științei, care trece și de calculele matematice. A fost într-adevăr ceva Divin.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Prietenii de suflet nu mor. Ei trăiesc mai departe în noi și monologăm adesea cu ei.
      Dar desigur, lipsa prezenței fizice doare. Rana deschisă odată cu plecarea lor, se cicatrizează cu timpul. Însă ea doare ca un reumatism acut, de fiecare dată când o conștientizăm.
      Să ne considerăm foarte norocoși că am avut parte în viața aceasta să ne încrucișăm drumul cu asemenea oameni, ce ni i-am luat în suflet.

      Îți compătimesc durerea.
      … și-ți mulțumesc pentru că ai sheruit cu noi acest moment din viața ta, punând atât de bine în cuvinte sentimente ce sunt atât de greu de descris pentru „privitori”.

      +3 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    7 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.