Este o plăcere surprinzătoare să auzi un ministru român vorbind coerent și corect românește, așa cum o face doamna Sorina Pintea, ministrul Sănătății. Asta, despre CUM vorbește, pentru că despre CE vorbește ar fi multe de comentat.

Să fii nevoit să apelezi la serviciile medicale este, astăzi, un fel de sport extrem. Comparația este valabilă doar în privința riscurilor, comparabile în cele două activități amintite. Nu știu dacă a făcut cineva o statistică, dar am convingerea că, procentual, mortalitatea este, pentru pacienți, mai mare în urma „practicării” serviciilor medicale decât în urma practicării sporturilor extreme. Altfel spus, riscul de a muri este mai mic dacă te arunci de pe trambulina de 10 metri într-o piscină goală decât dacă ajungi la spital. Sigur, după saltul în piscina goală, de multe ori ajungi tot pe mâna medicilor și lor le va strica procentajul. Pentru că așa este normal să fie, de vreme ce sportivul cu pricina ajunge la ei viu și cu speranța că va rămâne la fel de viu și după aplicarea procedurilor medicale.

Să intrăm, totuși, mai în profunzimea problemei pentru că generalitățile astea, condimentate cu nosocomiale sau alte „animale” responsabile cu infecțiile din spitale au devenit stereotipuri bune de speriat copiii. Nu se mai spune: dacă nu ești cuminte te dau la țigani, ci dacă nu ești cuminte te duc la spital. Și copiii se cumințesc subit sau se apucă de fumat ori de… alte cele.

Așadar, sportivul care s-a aruncat de la trambulina de 10 metri în piscina goală ajunge, înainte de toate, la Urgență sau UPU, cum i se spune acum, cu deplin respect. Iar dacă este ghinionist până la capăt, ajunge la UPU Arad, unde va da peste cap întregul sistem. Pentru că, fiind o urgență, nu-i așa?, maximă, va fi luat în primire cu prioritate. Ceilalți, să aștepte, pentru că nu sunt… maximi. Știu, mi se va răspunde, ușor arogant, că este normal să existe priorități. Iar eu, cu normală umilință voi fi de acord cu asta. În schimb, fără pic de umilință sau înțelegere, voi spune că nu este normal ca urgențele mai puțin maxime să fie lăsate în așteptare cu orele.

Și, ca să nu creadă lumea că ne construim articolul pe știrile de la televizor, să întrăm în concretul serii și nopții de joi spre vineri, adică 27 spre 28 iunie anul Domnului 2019.

UPU Arad, la data amintită, ora 23. Bolnavi și însoțitori așteptau să fie „triați” – în traducere, triatul ăsta înseamnă, cel puțin la UPU Arad, să aștepți până vei fi primit de un medic. Sigur că „triere” înseamnă altceva. Sigur că, într-un sistem medical normal organizat, la intrarea într-o Unitate de Primiri Urgențe (UPU) ar trebui să fii așteptat de un medic (nu de o doamnă specializată doar în înregistrarea datelor cu caracter personal), medic însărcinat cu evaluarea stării pacienților și repartizarea lor pe „căprăriile” medicale, care or fi ele: chirurgie, ortopedie, ginecologie etc. Anormal este să fii întâmpinat de acea doamnă care îți cere buletinul, apoi te întreabă unde locuiești, cu ce treabă pe la ei în toiul nopții, după care te „triază” spre un scaun care îți va fi prieten câteva ore până se va elibera (de plictiseală, somnolență sau chiar de lucru) doctorul. Cine răspunde de acest „triaj”? Cine își dă seama care dintre cazuri este mai urgent și care poate aștepta, dacă singurele criterii sunt ordinea sosirii și gravitatea accidentului rutier? Păi, o hemoragie internă poate fi mai gravă și mai urgentă decât o rană provocată într-un accident rutier, nu?

Deci, în seara amintită, bolnavii, veniți toți în regim de urgență, au avut de așteptat minim 4 (patru!) ore pentru a fi „triați”. Motivul invocat: a avut loc un accident rutier, soldat, ziceau doamnele responsabile cu datele cu caracter personal, cu 15 răniți, dintre care 3-4 foarte grav răniți. Evident, niciunul dintre cei ce își așteptau rândul la „triere” nu a comentat noua ordine medicală, dar au început să se înfurie când au aflat că la chirurgie (cu siguranță, cea mai căutată specializare din UPU) era un singur medic. Cum adică, unul singur? Uite-așa, unul singur! Rezerve? Păi, ce, medicina e fotbal? Nu este. Și nici realitatea nu este cea din filme, unde sunt aduși de acasă medici în caz de accidente… Prostii. La UPU Arad există alte reguli și cutume: cine nu rezistă, asta e, soluția „Kuki” poate fi oricând o alternativă „sănătoasă”.

Am văzut oameni loviți care stăteau chirciți de durere în așteptarea „trierii”. Am văzut femei cu hemoragie care au fost „triate” după 4 (patru!) ore. Am vorbit cu oameni care și-au amintit, după orele de așteptare, de medicii naziști… Am auzit de la oameni simpli, mai puțin elevați, câteva înjurături noi, plus vreo câteva blesteme care, dacă s-ar prinde, am rămâne, o vreme, fără conducere în sistemul medical. Nu înjura nimeni medicul, unicul medic – ce putea face el, de unul singur? – dar toți cei ce organizează, conduc și susțin acest sistem ar trebui să meargă urgent, fără să aștepte nicio triere, la biserică. Dar cu mare grijă, să nu se dărâme pe ei, la câte păcate au!

PS: Am spus că medicul nu era înjurat, oamenii înțelegându-i condiția de unicitate. Dar, asta nu-i scuză sictirul cu care își „triază” pacienții. Îi înțelegem oboseala (plătită, totuși, să ne înțelegem!), mai puțin sictirul, plictiseala cu care își însoțea actul medical. Nu vorbea, nu răspundea la întrebări decât după o grimasă parcă dureroasă sau un oftat. Domnule doctor, bolnavii și însoțitorii au nevoie și de informații de la dvs., legate de starea sau gravitatea ori natura bolii sau durerii, au nevoie să comunice cu dvs., pentru că au convingerea că nu sunteți veterinar, obișnuit să nu vorbească cu pacienții! Iar dacă nu mă credeți, încercați același exercițiu de sictir cu părinții dvs., sau cu șefii dvs. Apoi, ne spuneți cum au reacționat?