Țigara dintre corzi… Adi Bărar a coborât de pe scenă pentru a intra în legendă

    de Lucian Dănilă | 8 martie 2021, 12:19 PM | Povești despre oameni | Topic special

    2

    Am îndrăgit Cargo din mai multe motive, iar unul dintre aceste motive a fost legat de patriotismul local. Am crescut cu muzica celor de la Metallica, Iron Maiden, AC/DC sau Guns N’ Roses, dar mereu am fost mândru că la mine în oraș aveam una dintre cele mai bune trupe ale rock-ului românesc, Cargo.

    Mereu am considerat că cei de la Cargo sunt arădeni, asta pentru că în componența formației au fost Ovidiu Ioncu „Kempes”, Adi Igrișan sau bateristul Tavi Pilan. Cargo, însă, era de fapt mult mai mult. Era dovada că Timișoara și Aradul, atunci când își unesc forțele, ideile și talentul, pot scoate lucruri extraordinare. Cargo a fost o formație extraordinară încă de la început, dar înainte de „Kempes”, de „Baciu” Adi Igrișan sau de Tavi Pilan a fost el, timișoreanul Adi Bărar. El a fost ideea, geneza, fondatorul acestei formații care avea să scrie istorie în muzica românească. Cargo venea la finalul anilor 90 pe o piață pe care, în țară, mai existau Compact, Holograf, Roșu și Negru, Rif, Iris și alte trupe, dar ei mereu parcă au fost altceva…

    Adi Bărar a fondat trupa Cargo în 1985, în urmă cu 36 de ani. Sunt mulți cei care au acum un cont de facebook sau au acces la internet și pot să citească aceste rânduri fără însă a-și putea imagina măcar cum erau acele vremuri între 1985 și 1990, vremuri în care tot felul de miliţieni nu aveau altă ocupație decât să observe îmbrăcămintea, sau pletele acelor artiști. Era o perioadă în care părul putea fi o problemă, mai ales dacă şi urcai pe scenă unde erai privit de atâţia oameni, şi luat ca exemplu de tinerii din perioada respectivă. În acei ani exista o vorbă: „partidul te vrea tuns, roacăre!” Dar nu numai părul era o problemă. Poate lungimea firelor de păr era chiar insignifiantă pe lângă cenzura care se impunea, mai ales dacă textele aveau conținut socio-politic.

    Revoluția din 1989, pornită tocmai de la Timișoara, orașul drag al lui Adi Bărar, a deschis noi orizonturi și a adus libertatea de exprimare pe toate căile, deci și în muzică.

    Primul meu contact cu Cargo a fost la finele anilor 90, cred că prin 1998. Eu eram pompier la Casa de Cultură a Sindicatelor din Arad, iar ei își făceau repetițiile pe scena de acolo. Eu eram enervant de tânăr, iar ei deja erau niște vedete. Tocmai asta mă intriga, că până atunci nu am văzut vedete atât de minimaliste precum era „Kempes”. Deși era cunoscut în toată țara și chiar peste hotare, „Kempes” venea la „Sindicate” cu o bicicletă cu rudă, tot ruginită, o bicicletă din aia pe care am învățat și cei din generația 70-80 să mergem cu piciorul pe sub rudă. O lega mereu de gratiile de la ușa casei. Îi vedeam pe scenă de câteva ori pe săptămână, cu berea, cu țigara și cu obișnuitele geci de piele specifice rockerilor. Practic atunci am savurat pentru prima dată sunetele unor melodii care au făcut istorie ca „Noaptea vrăjitoarelor”, „Ielele” sau „Călare pe motoare”.

    A urmat apoi primul concert Cargo la care am participat. Se întâmpla cam prin aceeași perioadă, cred că tot prin 1998. Atenția mea era spre vocea lui „Kempes”, dar ghinionul meu era că mă aflam în timpul serviciului. Sala era plină de rockeri, vreo cinci sau șase sute, iar șeful, adică directorul Casei Sindicatelor, Ioan Cristea, un om extraordinar, mă tot atenționa împreună cu Feri Albu să fiu atent la cei care fumează și să îi atenționez să stingă țigara. Misiunea era imposibilă pentru că să îți imaginezi un concert rock fără fumători e echivalent cu a-ți imagina fotbalul fără minge sau tenisul fără rachete…

    Nu fumau doar spectatorii din sală, fuma chiar și șeful formației, Adi Bărar. El fuma pe scenă, îi plăcea enorm acest lucru. Comparam gestul său cu cel al marilor scriitori care și-au scris operele scriind cu penița la lumina lumânării cu țigara în colțul gurii pentru a-i inspira. Așa și Adi Bărar, părea inspirat de acea țigară din care mai trăgea din când în când, iar când își făcea solo-ul la chitară punea țigara la cheile chitării, între corzi… Părea foarte macho, iar eu nu-i puteam spune nimic. Eu eram un tânăr de 22 de ani, pompier la Sindicate, el era liderul uneia dintre cele mai importante formații de muzică din țară… Nu i-am spus nimic, nu am avut curaj și recunosc că-mi și plăcea să-l văd așa. Nu mi-l imaginam altfel.

    Pe scenă erau și arădenii mei, „Kempes”, „Baciu”, Pilan, dar se vedea de la o poștă că șeful era el, Adi Bărar. Te copleșea prin prezența lui, prin statura lui, prin stilul lui, prin tot ceea ce făcea. Iar Adi Bărar era și singurul membru al trupei așa cum a fost ea în prima zi de existență, în acel an 1985. Eu pe atunci nu știam acest detaliu…

    Anii au trecut și Cargo a suferit alte modificări, iar cea mai importantă a fost plecarea lui „Kempes”. De altfel, la puțin timp după plecarea lui „Kempes” în Australia, Cargo l-a anunțat pe Adi Igrișan ca noul solist vocal. Aveam temeri mari, dar pe atunci nu știam că aceste temeri nu sunt justificate. Dacă este să mă întrebați, cred că mi-a plăcut mai mult Cargo cu „Baciu” decât Cargo cu „Kempes”, asta chiar dacă pe al doilea îl consider poate mai… original, mai ieșit din tipare.

    „Momentul plecării lui Kempes a fost un moment crucial pentru trupă, dar am continuat să cântăm datorită fanilor, pentru că așa au considerat ei că trebuie să mergem mai departe deși la început aveam teama că vom cânta cu sala goală”, spunea Adi Bărar la câteva luni după plecarea lui Kempes din formație.

    „Dacă spun că Adi Igrișan este mai bun decât Kempes o să mă acuze toți, dar așa este. Are o voce maleabilă și a lucrat foarte mult, de la voci principale, voci secundare, compoziție etc”, spunea tot atunci Adi Bărar despre noul solist, și el tot arădean, „Baciu” Adi Igrișan.

    Cargo a continuat și fără Kempes. Cargo a continuat pentru că avea un lider, un stâlp de susținere, iar acesta a fost mereu Adi Bărar. Ne-au încântat de-a lungul anilor cu melodii ca „Doi paşi”, „Batacanda”, „Destin”, „Spune-mi de ce”, „Nu mai am ţigări”, „Spiritus Sanctus” sau marele hit al trupei, „Dacă ploaia s-ar opri”.

    În 2010. Cargo avea să cânte la Cluj în deschidere la celebra trupă Iron Maiden.

    Acum, în urma lui Adi Bărar rămân opt albume extraordinare, melodii care vor dăinui peste timp, și 36 de ani activitate muzicală care nu vor putea fi șterși niciodată din istoria muzicii rock românești.

    Astăzi, Adi Bărar a părăsit definitiv scena pentru a intra în legendă la doar 61 de ani. De acolo de unde este, Adi Bărar va rămâne veșnic aproape de noi, așa cum spune și melodia pe care o inserăm mai jos.

    Întâmplarea face ca ultima dată când l-am văzut pe Adi Bărar și pe Cargo să fie chiar în spatele Casei de Cultură a Sindicatelor, deci tot acolo unde i-am cunoscut, la un concert ținut de Festivalul Vinului, dacă bine îmi aduc aminte. S-a întâmplat în noiembrie 2019, chiar în ziua în care s-a stins din viață Leo Iorga. Acum, la doar un an și jumătate după, scriu cum a plecat dintre noi chiar el… Trist moment.

    Drum lin printre îngeri, Adi Bărar!

    SURSA foto de sus: www.viva.ro/galerie-foto 

    Sursa foto din articol: iconcert.ro

     

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    9 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.