Ion Iliescu a înțeles foarte bine că pentru a se impune în acele zile tulburi din decembrie 1989, trebuia să apară în fața românilor ca un om altfel decât cei care au fost debarcați. Sincer, nu putea fi, așa că a făcut altceva din cele multe pe care nu le făceau comuniștii: a comunicat cu oamenii. A fost, probabil, al doilea politician din „era noastră” care a înțeles importanța comunicării, primul fiind Adrian Păunescu, cel pe care unii îl consideră mai degrabă poet. Apoi, au mai fost și alți politicieni români care, în diferite perioade ale existenței lor politice, i-au atras pe cetățeni de partea lor prin comunicare. Unul dintre aceștia este fostul primar Gheorghe Falcă, mai ales în primul său mandat, când, de exemplu, explica fiecare proiect ce urma să fie început în Arad, cu ajutorul planșelor sau hărților, atât ziariștilor, la conferințele de presă, cât și cetățenilor la emisiunile televizate. Mai mult, săptămânal se întâlnea cu arădenii (întâlniri neorganizate), prin cartiere ori piețe, se oprea la discuții cu ei și, credeți sau nu, îi asculta, le explica, îi întreba, le răspundea… Apoi, încet, încet a renunțat, mai întâi la hărți și planșe, apoi la explicații și la întâlnirile în locuri aglomerate. Comunicarea firească, normală, a devenit „originală”, vorba proto-comunistului Iliescu, și a însemnat doar transmiterea către „supuși” a deciziilor luate. Fără explicații, fără întrebări, fără ascultare, fără comentarii. Așa cum este acum.

Bun, până acum am vorbit despre comunicarea interesată, comunicarea unor realități, a unor adevăruri, dar în scop mincinos – specialiștii îi spun comunicare subiectivă, parte a comunicării mediatizate, dar noi nu suntem specialiști așa că rămânem la forma neaoșă. De fapt, această comunicare este pur și simplu o manipulare, la care actorii principali renunță de-ndată ce se văd cu saci-n căruță (poate, totuși, o dată la patru ani revin la „bunele” obiceiuri, dar pentru scurt timp).

Spre marea uimire a politicienilor noștri, există – cel puțin teoretic, ar zice unii, mai cârcotași – și comunicare sinceră și completă (atât cât se poate), comunicare obiectivă consumată doar în scop de informare. Practic, am avut în Arad un exemplu de astfel de comunicare, la ISU, „vinovatul” principal fiind locotenent-colonelul George Pleșca, cel care a știut să comunice, prin intermediul presei, tot ce trebuia spus cetățenilor despre activitatea pompierilor arădeni. Fără ostentația și narcisismul lui Christian Ciocan, fostul purtător de cuvânt al Poliției Române, dar cu onestitate și decență, cu sinceritate și echilibru, simplu, prompt și convingător, George Pleșca a reușit să arate ISU și pe pompieri așa cum sunt, în lumina reală, fără farduri inutile și umbre protectoare (citiți AICI mai multe despre Gigi).

Dincolo de pârleaz găsim oameni și instituții care se ascund de cetățeni, care se tem sau nu vor să comunice, oameni care își imaginează că informațiile pe care le dețin prin natura activității, sunt proprietatea lor personală. Sunt oameni și instituții care comunică fără să spună sau să transmită ceva, care mai mult ascund decât transmit. Evident, sunt și instituții absolut invizibile, care nu comunică defel așa că nici nu știm dacă există cu adevărat sau nu. De exemplu, de când s-au relaxat restricțiile datorate covidului, Prefectura este într-o tăcere mormântală. Nu știm dacă a fost sau nu desființată, nu știm dacă oamenii își primesc salariile…

În schimb, știm sigur că IPJ Arad nu a fost desființat. Există cu siguranță, probabil funcționează și are cel mai original mod de comunicare. Transmite comunicate rigide, seci, despre accidente din care nu se înțelege cine și de ce le-a comis, dar când este vorba despre chestiuni mai serioase, totul îmbracă forma auditului la UTA. În urmă cu câteva zile am fost informați că pe strada Tarafului a avut loc un scandal între două clanuri (mă rog, familii), în timpul căruia au fost trase focuri de armă. La IPJ nu „se știa” nimic, de parcă am fi întrebat despre structura reliefului de pe partea întunecată a Lunii. Iar asta, când noi aveam deja și o filmare. După un timp, în care probabil șefii s-au pus de acord ce pot afla arădenii și ce nu, ni s-a spus că n-a fost niciun scandal, doar un fel de altercație și că arma era neletală. Nu voi înțelege niciodată de ce consideră Poliția că astfel de informații nu ar trebui să fie cunoscute de cetățeni. N-am înțeles și nu voi înțelege de ce simt ei nevoia să-i „protejeze” pe cetățeni de astfel de informații care, nu-i așa?, i-ar putea afecta emoțional.

Sigur, nu purtătorii de cuvânt sunt vinovați pentru „originalitatea” comunicării la IPJ – ei ar putea avea ceva mai multă grijă față de limba română, dar asta este o altă discuție. În schimb, șefii… Oamenii ăștia nu înțeleg că o comunicare bună întărește încrederea cetățeanului în instituție, că tăcerea sau comunicarea doar la nivel strict necesar le aduce neîncredere și naște suspiciuni privind activitatea lor. Ce gândesc, oare, șefii din IPJ, că ascunzând unele informații, arădenii îi vor „vedea” mai mult pe polițiști în stradă? Cred ei, șefii din IPJ, că arădenii vor avea mai multă încredere în poliție dacă le sunt ascunse unele fapte sau întâmplări? Mă îndoiesc. Arădenii simt că asta nu-i tăcerea mieilor nevinovați, nu-i rodul unei modestii împinse către extrem. Nici vorbă de mielușei, asta-i tăcerea lupilor. Eu știu că polițiștii au rezolvat mult mai multe cazuri decât s-a comunicat de la IPJ. De ce nu sunt informați arădenii despre acestea? Nu se știe, dar putem bănui că șefii nu-si doresc decât să iasă cât mai mult din zona de atenție publică. Așa cum vrea, de exemplu, și Mészár de la UTA.

Fiind vorba despre comunicare, nu puteam să-l ignorăm pe cel care nu este nimic la UTA dar, în același timp, decide totul – mă rog, atât cât îi permit cei ce i-au dat puterea. Pentru că în ultimele luni, acest om a tăcut atunci când trebuia să vorbească și s-a trezit vorbind exact când ar fi fost mai nimerit să tacă. Iar când a vorbit, a reușit să nu răspundă la niciuna dintre întrebările pe care și le pun suporterii echipei, în special cele legate de cheltuirea banilor clubului. Or, tocmai atitudinea asta, asemănătoare celei brevetate de șefii din IPJ Arad, trezește suspiciuni privind „sifonarea” unor bani către buzunarele lui și ale acoliților.

Ciudat nu este că Gheorghe Falcă nu are nicio reacție, nici despre aceste suspiciuni, nici despre refuzul lui Mészár de a mai negocia preluarea clubului de grupul de investitori (de parcă UTA ar fi clubul lui) și nici măcar despre acuzele ce i se aduc lui legat de implicarea în treburile clubului. Deja ne-am obișnuit ca europarlamentarul să se ascundă și să evite răspunsuri la întrebări incomode, dovada clară că este un politician mare doar în politica mică.

Ciudat este doar că nicio instituție nu s-a sesizat în fața atâtor acuzații legate de neregulile financiare de la UTA, puse aproape toate în seama lui Mészár (mai sunt câteva care-l vizează pe Voinea, dacă nu mă înșel). Ce așteaptă, oare, aceste instituții? Să primească ordin să-l „spele” pe Mészár, așa cum se vorbește tot mai insistent prin Arad? Sau pur și simplu așteaptă ca lumea să uite și să-l poată lăsa să-și continue în voie activitatea? Vom vedea, pentru că sigur nu va apărea vreun comunicat dinspre acele instituții pe care deocamdată nu le numim. Deocamdată, suporterii au cerut ca UTA să fie liberă. Doar atât. Deocamdată.