Ştiri aproape ratate (56). AI, conspiraţiile şi cele 10 zile de spălat ruşinea unui oraş care sărbătoreşte mult
Nu ştiu ce obsesii căraţi cu voi săptămână de săptămână şi cât sunteţi de dispuşi să le împărtăşiţi cu ceilalţi. Cele două de săptămâna aceasta pe care vreau să le împărtăşesc cu voi sunt legate de Zilele Aradului (şi de întrebarea pe care o pun tuturor celor cu care vorbesc pe acest subiect, în august, de cel puţin 10 ani: De ce e nevoie de 10 zile de sărbătoare într-un oraș care nu oare că-și spală străzile decât de ziua sa?) şi de forţa pe care o aveam în mâini şi în cuvinte şi pe care o pierdem an după an, din pricina industriei şi a AI-ului.
O lume prea plină de AI
A doua obsesie are totul de-a face cu Mircea Șerdin, pe care l-am descoperit de curând, şi cu cele două postări ale sale care m-au dus aici: prima, despre cum AI va eticheta conţinutul realizat sau trecut prin AI, cu toată ruşinea (oare mai avem aşa ceva?), pe care o va săpa acesta în inima noastră; cea de-a doua – despre ce pierdem când scriem totul cu AI şi care este diferenţa dintre forţa cu care nu mai ştim să apucăm lucrurile şi capacitatea cu care o să raţionăm tot mai puţin odată cu AI-ul.
Pun aici doar citatele acestea, dar merită să citiţi tot; postările lui Mircea nu sunt lungi:
„Fiecare fiu este mai slab decât tatăl lui, fiecare fiică decât mama sa. În 1985, un bărbat tânăr strângea cu mâna un dinamometru (aparat de măsură folosit pentru a testa forța) cu vreo 55 de kilograme-forță. În 2016 valoarea a scăzut la 46. Explicația e simplă: în 1985 se muncea mai mult cu mâinile, acum se tastează.
(…)Mașinile ne-au luat întâi forța brută și am zis că nu-i bai, rămâne mintea. Ne-am retras spre economia cunoașterii, unde capacitatea mentală a creat o zonă întreagă de servicii ce a refăcut lumea și fluxurile ei. Terenul agricol și fabricile au fost înlocuite de birouri și spații virtuale. Acum, mașinile vin să înlocuiască o parte din piața cunoașterii.”
Studiile care susţin o parte din afirmaţiile de mai sus sunt AICI şi AICI.
O sărbătoare mult prea lungă
Obsesia locală e legată, cum am spus mai sus, de sărbătoarea oraşului. Un oraş înecat în praf, cerşetori şi ratări îşi ţine ziua timp de zece zile, sărbătoreşte mai-mai ca-n piesele de petrecere care n-au tatuat subconştientul: de sâmbătă până joi.
Ba chiar a început sărbătoarea mai devreme, vineri, cu un picnic-festival care n-a fost în stare să adune nici 10% din arădenii care au ales să petreacă la noua locaţie de mega-succes: Alternativ. Aşa au debutat zilele oraşului nostru: cu o scenă cu un DJ din Bucureşti mixând în faţa unei cruci a erorilor de altădată, comercianţii deja cunoscuţi care s-au abandonat singuri pe scaunele improvizate din rulotele lor, aşteptând orice client pentru un hamburger, un langoş, o gogoaşă, un cartof prăjit şi o bere, aşa cum o făceau tot vineri, la câţiva metri mai încolo, prăbuşiţi tot pe scaunele lor improvizate, în faţa unor mese şi bănci din lemn dintr-o lume apusă, comercianţii, parcă aceiaşi, ba chiar aceiaşi, de la Open Boulevard.
Am încercat să aflu de la cei cu care m-am văzut zilele acestea de ce e nevoie de o sărbătoare de 10 zile, pe care organizatorii nu au reuşit să o umple decât cu câte două-trei evenimente pe zi, de ce e nevoie să blochezi cel mai important bulevard din oraş (încă şi încă o dată) pentru nişte gherete şi rulote, o zonă care se aglomerează maximum trei ore pe zi, lăsând în continuare în abandon cele trei zone pietonale în care Primăria a investit milioane.
De ce e nevoie să separi zonele de copii dedicate zilei oraşului de celelalte, când, evident, copiii nu merg singuri la distracţie; de ce ai lăsa zona pe care ai gândit-o pentru un astfel de eveniment, Piaţa Catedralei, fără evenimente; de ce nu ai reuşit să ieşi din tiparul oricărei zile a comunelor din judeţ şi nu ţi-ai dori să organizezi un singur eveniment mare, important, care să scoată Aradul dintre graniţele pe care nu se mai oboseşte să le treacă nimeni şi din neînsemnarea sa, măcar o zi.
Mi-am amintit, plimbându-mă vineri seara printre spaţiile pustii ale sărbătorii Aradului, de singura zi din cele patru ale Zilei Timişoarei la care am fost prezentă, de senzaţia de festival, de Bonţida, de Jazz in the Park, pe care am avut-o în parcul unde aveau loc concertele, de scenele şi artiştii de acolo, de modul în care a fost aranjată zona, de cele peste 20.000 de persoane care au venit să o vadă pe Beth Hart cântând blues, de faptul că acolo erau toalete publice decente şi containere cu apă potabilă gratis pentru toată lumea; de faptul că, puţin mai departe de zona asta în care, da, s-a blocat o stradă pentru că, da, erau aşteptaţi 20.000 de oameni, aveau loc evenimente culturale şi artistice pentru toate gusturile şi că, dincolo de punctele-cheie ale sărbătorii, oraşul părea curat, liniştit, frumos.
M-am uitat peste programul zilelor noastre şi am reuşit să aleg un singur eveniment la care chiar aş participa. I-aş mai vedea încă o dată pe JazzyBIT, timişorenii care cântaseră înainte de Beth Hart.
Am căutat să-mi netezesc nemulţumirile legate de modul în care înţelege administraţia să împacheteze cea mai importantă zi a oraşului, marcată doar de gandomania numărului de zile de sărbătoare, peste care oficialii au întins muşama cu floarea-soarelui şi carouri roşii. Cineva mi-a dat un motiv: se spală străzile unde au loc evenimentele, poate se spală şi strada Meţianu, după un an. Altcineva mi-a dat o speranţă: poate vor fi prezente forţele de ordine prin oraş, ca să nu trebuiască să ne apărăm singuri de cerşetorii, beţivii, drogaţii agresivi, care au cucerit băncile din centrul oraşului.
Poate sunt mai multe motive, poate mi le trimiteţi dvs. pe adresa mea de email, [email protected], poate îmi spuneţi ce credeţi că a gândit Primăria Arad pentru voi, în aceste 10 zile de sărbătoare, şi ce v-a plăcut cu adevărat aici. Promit că revin cu un material dacă primesc măcar trei motive de bucurie legate de programul, aspectul, organizarea, gustul, voia-bună de la Zilele oraşului.
O țară care ne supraveghează uneori prea mult
Dacă pe noi nu pare că ne supraveghează nimeni, nici de zilele oraşului, nici de alte zile, la Cluj treaba stă cu totul altfel. Şi cu astfel de lucruri încep calupul meu de ştiri ratate:
Că vrem control e uman, firesc și uneori benefic, dar mai rămâne să știm ce control vrem și cum afectează controlul nostru lumea pe care vrem să o salvăm. Dar asta nu pare să fie defel preocuparea celor care vor control și siguranță. Poliția nu și-a pus problema cine va mai merge la spital după o doză prea mare de droguri, SRI nu s-a gândit că proiectul lor de un milion de euro s-ar putea să strice definitiv relația dintre elev și profesor.
Chiar și așa, pe negândite, SRI le-a dat greu profesorilor: să-i identifice pe potențialii elevi teroriști din școli. Cu recunoașterea faptelor proprii și cu raportarea nu se stă bine după cursul ăsta; în rest, pot fi gata de îngrozit copiii. Psihologii de pe afară spun că nu-i bine, oficialii de pe acolo tot așa, dar, dacă am început și am alocat bani serioși, doar nu ne oprim acum:
Analize de sistem. SRI în școli: Serviciul a instruit profesori din țară să identifice și să raporteze elevi care ar putea ajunge teroriști
Aradul a trimis profesorii din cele mai bune școli acolo, ca să fim siguri că suntem pe linia bună. Când n-am fost noi acolo, mă întreb?
Ceva libertate tot ne-a rămas dincolo de controalele astea. Suntem liberi să fim, în continuare, proști. Concluzia a venit de la subiectul care a întristat, cred, definitiv România aia care mai poate fi întristată de subiecte ca acestea: ambulanța atacată într-un sat lângă Cluj din pricina unui video viral pe TikTok cu tema ambulanțelor negre care fură copiii românilor.
De proști suntem proști, o spun statisticile, care ne spun și cât stăm pe TikTok și cum țările din lumea a treia sunt toate acolo, în topul celor care au cele mai multe conturi pe rețeaua chinezească. Ce ne mai spun statisticile e că nu prea folosim inteligența artificială nici măcar acolo unde ne-ar ajuta, ca să nu mai muncim atât.
O statistică despre prea multă prostie
Andrei Roșu a pus săptămâna aceasta (vezi AICI) câteva date despre cum România e pe ultimul loc la folosirea inteligenței artificiale. Nu pentru că ne e frică de ea, deși am putea crede asta, la câte frici se viralizează pe rețelele sociale, ci pentru că suntem proști și nu prea știm cum să o folosim:
Prostia nu ne împiedică, însă, ba chiar ne încurajează, să avem la volan, pe străzile din mediul rural, de care ne șocăm de fiecare dată, pentru că nu-l știm, ci îl idealizăm doar, pe cel mai tânăr șofer: 11 luni!
View this post on Instagram
Bine, suntem aici și pentru că aici ne-au adus politicienii și politicile lor pe teme de educație și cultură. S-a vorbit despre cultură și educație zilele astea, după ambulanța atacată aproape de orașul acela care a trăit cu zeci de mii de străini pe cap chiar atunci, în povestea Untold One.
Cred că ați citit câte ceva despre politicile de educație de pe la noi și despre unde ne-au adus ele. Poate nu ați dat însă de Olguța Vasilescu, care investește în grădina de vară a unui cinematograf pe care îl va numi Tudor Gheorghe, muzician și susținător PSD. Nu i-a spus nimeni că Mungiu e de-al lor, probabil, și că s-ar potrivi mai bine un regizor decât un muzician într-un cinematograf. Dar probabil alegerea a ținut cont de altele, mai apropiate de politic decât de arta cinematografică.
View this post on Instagram
Poate ar trebui să înțelegem mai multe despre cum funcționează TikTok și despre pericolele rețelelor sociale dacă vrem să combatem dezinformarea. Dar pe cine să intereseze asta, când acesta este drogul nostru zilnic?
Dacă totuși vă interesează, aveți mai jos un documentar pe această temă de pe Arte — o platformă pe care ar trebui să petrecem mai mult timp. Pe Arte apar și arădeni: este vorba despre Ciprian Hord, cu fotografiile și prietenii săi din alte lumi, în caz că ați uitat cumva:
https://www.arte.tv/ro/videos/124777-000-A/tiktok-o-re-ea-sub-influen-a-1-2/?utm_source=recorder.beehiiv.com&utm_medium=newsletter&utm_campaign=romania-nino-nino&_bhlid=2c09336c100d4de00c5d7ae7b033bbd1cf693a6b
Câteva profesii care ne pot salva de la boala secolului
De la Cipri Hord și ai lui „frumoși nebuni”, trec puțin la domeniul sănătății. Doar ca să vă spun că, dacă stați bine cu hărțile imaginare și cu orientarea în spațiu, s-ar putea să fiți printre puținii norocoși care nu vor face Alzheimer mai târziu. S-au făcut studii care arată că există meserii ce te țin departe de probabil cea mai temută boală a secolului – nu sunt multe, dar mai toate au de-a face cu capacitatea de a te orienta în zone aglomerate și de a reține hărți mentale. Citind acest material, m-am gândit la femei, la cât de puțin știm să ne orientăm în spațiu și la bucuria că cineva a inventat aplicațiile de navigare prin satelit. Totuși, toate au și un revers al medaliei:
Și, ca să mai rămân puțin la capitolul sănătate, sunt în continuare în căutarea unor medici care să vorbească despre sistemul sanitar. De ce nu ar face-o? De ce nu ar vorbi despre problemele de acolo? Poate că așa s-ar schimba percepția despre cadrele medicale și despre munca lor.
N-am dat decât de Constantin Covăsală și problemele de pe mal, care au schimbat ceva — pentru că, nu-i așa, ca societate rămânem în continuare sensibili la vocea medicilor, iar asta este un lucru bun. Zilele acestea am dat însă și peste ACEST grup de Facebook (desigur, în urma unui scandal), iar faptul m-a făcut să mă gândesc la riscurile pe care și le asumă medicii atunci când vorbesc public, fie și pe Facebook.
Merită citit ce se mai află acolo, dincolo de scandalul mitei. Este vorba despre DSP-uri, gărzi epuizante și alte neputințe:
Tot despre sănătate este vorba și mai jos. Ne-a fost destul de cald în ultimele săptămâni, dar tot nu credem în încălzirea globală. Nu cred cei care stau pe TikTok și se întreabă dacă este adevărat că prin România circulă ambulanțe negre, nu cred nici cei cu carte și, desigur, nici politicienii — ca să știm de unde ne vin problemele. Mai nimeni nu se mai obosește să citească studii pe această temă, pentru că cine ar citi ceva atât de dificil? ŞI, apoi, cine le+a comandat?
Câteva povești despre prea multe grade Celsius
Reuters încearcă alte abordări pentru a schimba astfel de convingeri, în condițiile în care tot mai puțini oameni citesc și cred informațiile din presa clasică. Prin urmare, au trecut și la conținut video. Videoclipul de mai jos arată cum se manifestă încălzirea globală pe străzi, zi de zi. Cine știe, poate că este mai credibil așa decât explicațiile specialiștilor, cercetările, semnalele de alarmă, vijeliile, dezastrele. Este chiar lângă noi explicația simplă, călcăm pe ea. vezi AICI.
<iframe src=”https://www.facebook.com/plugins/video.php?height=476&href=https%3A%2F%2Fwww.facebook.com%2Freel%2F816051438200564%2F&show_text=false&width=267&t=0″ width=”267″ height=”476″ style=”border:none;overflow:hidden” scrolling=”no” frameborder=”0″ allowfullscreen=”true” allow=”autoplay; clipboard-write; encrypted-media; picture-in-picture; web-share” allowFullScreen=”true”></iframe>
Câteva vedete care fumează și se îmbracă bine
Am mai menționat și în trecut, dar pun și aici pentru că se confirmă, nu era doar un zvon: oricât de nesănătoase ar fi, țigările au revenit la modă. Vedetele fumează peste tot, după ani de zile în care nu au avut voie să apară în public cu viciile lor. Materialul de mai jos face legătura și cu un profil de Instagram devenit viral, pe care sunt încărcate doar fotografii cu fumători:
View this post on Instagram
Dar materialul este mai mult decât o simplă colecție de imagini cu vedete:
Smoking is back in fashion. Why?
Brad Pitt s-a întors şi la alcool. Dacă tot am ajuns la modă, să ne oprim puțin asupra unui material din acest domeniu. Este scris de o vedetă, actriță și fashion icon de mulți ani, care a urcat pe podiumurile de modă, acum, la peste 50 de ani.
Vorbește despre haine, desigur, dar mai ales despre ce se ascunde sub ele și despre cum poți scăpa de propriile frici cu ajutorul lor.
„And that’s it really. The most seductive thing any of us can wear is the quiet conviction that we belong exactly where we are”, este concluzia lui Gillian Anderson care, așa cum era de așteptat, mărturisește: „Somewhere between the ocean and the gym, I remembered what it felt like to inhabit myself rather than simply function within myself”.
Gillian Anderson On The Secret To Real Sex Appeal
Haideți să mai rămânem doar puțin la industria de beauty, ca să menționez aici noua modă – sau poate nu neapărat atât de nouă – de a-ți injecta în față grăsime provenită de la cadavre. S-a ajuns aici și din cauza Ozempic-ului și a celorlalte peptide pentru slăbit. Americanii au slăbit atât de mult încât nu mai au suficientă grăsime proprie pe care să și-o injecteze în fața lăsată. Soluții se găsesc însă rapid, doar suntem în secolul XXI:
View this post on Instagram
Toate speranțele pe care ni le punem în viitor
E bine de știut că tinerețea printre cei vârstnici nu mai este în trend. Totul se învârte acum în jurul longevității, o industrie care produce deja miliarde. A ajuns și pe piața din România: clinicile private s-au reprofilat și au devenit institute de longevitate. În Occident, lucrurile se fac puțin diferit: bogații lumii plătesc sume colosale pentru studii care să ne ajute să trăim bine pe termen cât mai lung și să dăm timpul înapoi, la momentul în care eram sănătoși și frumoși. Au plătit scump pentru studiul pe care l-am amintit în știrile mele ratate de acum câteva luni. Anumite peptide ar putea reda vederea unor oameni, apoi plămânii altora și pielea tânără tuturor. Studiul, care are peste 30 de subiecți umani, a debutat deja și a ajuns și pe coperta National Geographic. Toată lumea stă cu sufletul la gură:
View this post on Instagram
Și toate crimele de care suntem în stare
Cu grăsimea corporală nu stau nici eu bine, la țigări n-aș renunța așa ușor și sunt, la rândul meu, în căutarea unor peptide salvatoare. Dar niciuna dintre știrile de mai sus nu m-a pus pe gânduri așa cum a făcut-o aceasta. Pote doar pentru că e despre suflet:
Jason Arday, professor at centre of Cambridge plagiarism row, found dead
Nu m-a marcat pentru că l-aș fi știut pe profesor și nici pentru că aș fi urmărit scandalul în care a fost implicat, care părea să devină o vânătoare de vrăjitoare, ci pentru că m-a făcut să mă gândesc că ne-am pierdut busola cu toții: ziariști, societate, lume. Că am devenit inumani.
În societatea românească, unde acuzațiile de plagiat în rândul universitarilor și al politicienilor (care vor cu tot dinadinsul să ne arate nouă, votanților, că au carte) nu ridică nicio sprânceană, iar sentințele de plagiat nu schimbă cu nimic realitatea imediată, în care plagiatul este, pur și simplu, furt, nu s-ar întâmpla așa ceva. Suntem salvați în nemernicia noastră. În schimb, în cealaltă societate, unde până și simpla suspiciune te determină să-ți dai demisia și nu te mai lasă apoi să respiri, tragediile se țin lanț. Oscilăm între nemernicie și cruzime.
Există în continuare o întreagă dezbatere cu privire la Jason Arday, la plagiat, moarte, vinovați, victime, bullying, rasism, elite albe și despre cât de inumană este o societate care nu se oprește din a lovi în tine nici măcar după ce ai căzut la pământ.
Plus câteva povești despre visuri
Nu știu de ce se face vinovat Jason Arday, dar sunt sigură că a muncit mult, foarte mult, ca să ajungă acolo unde era. Iar gândul acesta, care nu-mi mai pleacă din minte de când am văzut știrea morții lui, mi-a reamintit că uneori uităm să trăim pentru plăcerile noastre. Care vin mai jos:
Nu știu ce faceți voi când vreți să vă simțiți puțin mai bine, dar eu mă gândesc la locuri îndepărtate. Săptămâna aceasta m-am gândit că mi-ar plăcea să fiu prietenă bună cu estonienii și să-mi petrec timpul prin curțile lor. Dar, cine știe, visul acesta nu este nici chiar atât de departe.
De ce estonienii invită străini în grădinile lor în fiecare vară
Prietenii mei care țin la starea mea de bine îmi trimit mereu clipuri, știind că zâmbesc la orice are parfum italian – așa cum este și acest cont, trimis de cei dragi mie, ca să nu-mi fie dor prea tare de cea de-a doua mea casă până când ne vom întoarce acolo.
View this post on Instagram
Poate îi știți deja; dacă nu, vă rog să deschideți și să zâmbiți.
Și gândiți-vă că, poate așa „săraci” cum suntem (de nu ne permitem să stăm câte luni pe an unde ne-am dori), tot s-ar putea să fim printre cei mai norocoși români. Pentru că statisticile spun că suntem europenii care ies cel mai puțin din casă, nu pentru că nu am vrea, ci pentru că nu ne permitem. Așa arată datele statistice despre europenii care nu își permit vacanțe și despre cei care își permit cele mai multe plecări de acasă:
Highest proportions of people unable to afford a week’s annual holiday were recorded in:
🇷🇴 Romania (61.4%)
🇬🇷 Greece (46.6%)
🇧🇬 Bulgaria and 🇭🇺 Hungary (both 39.1%)
Lowest in:
🇱🇺 Luxembourg (10.6%)
🇸🇪 Sweden (12.4%)
🇳🇱 Netherlands (12.8%)
Acasă fiind, ieșim cel mai mult pe TikTok și ne impacientăm că ne fură alții copiii cu ambulanțele sau apa din Dunăre cu găleata, nouă, acestor est-europeni minunați.
Ce nu ne fură încă europenii sunt epavele naziste din Dunăre. Sunt acolo și acum au devenit vizibile pentru că încălzirea globală ne-a lăsat pe uscat. Cum au ajuns acolo? Putem face diverse scenarii, că doar nu ne este greu. National Geographic ne explică cam cum stau lucrurile:
Dozens of Nazi-Era Ships Are Emerging in the Danube. How Did They Get There?
Ar trebui să ne calmăm puțin și să distribuim pe TikTok și imagini cu americanii rămași și ei fără apă prin imensele lor lacuri:
Dacă stați acasă și nu sunteți obsedați de teorii conspiraționiste, ci ați prefera să ieșiți și să vedeți ceva frumos, în scurt timp vine festivalul Codru la Timișoara. Sunt ultimele zile cu bilete reduse pentru a-i vedea pe Gipsy Kings în Pădurea Verde, dar și pe Ternipe, Alternosfera, Subcarpați, Robin and the Backstabbers și alții.
Puteți rămâne și acasă, dar, din păcate, singura recomandare pe care o pot face este să mergeți să-i vedeți pe JazzyBIT & K-LU, care vin pe platoul din fața Palatului Administrativ vinerea viitoare, de la ora 21:00. Ați putea trece puțin și pe la Ikebana, deși nu bag mâna în foc.
Mai este de amintit și Gala extraordinară Salbek Opera Masterclass, tot pe platoul din fața Primăriei, duminica viitoare. Am aici multe semne de întrebare, dar și o bucurie: indiferent de dilemele mele, este minunat să-i avem aici pe cei de la Salbek, alături de Paula Iancic, Leontina Văduva, Ruxandra Donose și Ramón Vargas.
În rest, este puțin mai multă liniște în lumea artistică și concertistică din împrejurimi în zilele următoare, după ce au trecut pe lângă noi (unele la nici 200 km depărtare) niște vedete, niște titani: Beth Hart, Moby și Nick Cave. Este timp să ne tragem puțin sufletul, ca să căutăm apoi mai intens la vecini, unde concertele sunt ieftine și bune.
Poza este de pe EPA, ca să nu uităm cine suntem atunci când nu suntem fericiți: în ea apare un muncitor care adună gunoaie și resturi plutitoare acumulate de-a lungul unui canal de apă, în urma mai multor zile consecutive de ploi monsonice în Parañaque, Metro Manila, Filipine (foto EPA / Rolex Dela Pena).
Poezia este de Gellu Naum, după cum menționează Iulian Tănase, și pleacă de la o întâmplare petrecută pe 15 februarie 1943 pe peronul gării din Constanța: cu Gellu pe peron, Lygia în tren și un fluture înghețat.
SINGURĂ ŞI IMOBILĂ
Când te opreşti în faţa oglinzilor
o mână iese din apele clare ca să te mângâie
o mână care este totdeauna a ta
această mână de mătrăgună şi de hârtie
care-mi aminteşte dezastruoasele şi amplele întâlniri în faţa oglinzilor
şi de data aceasta umerii mei nu mai au umbră
nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă
aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării
vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă
în pachetul acesta sunt pantofii uzaţi ai cenuşăresei
dar nu ne priveşte
în camera aceea goală răsună poate armonica morţii
ceea ce văd e un fluture călcat de tren
ceea ce ating e sângele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul tău ca o scoică
iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două
jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră
linia precisă care mă împarte
pe care am construit-o muşcându-ţi palmele
iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată
îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună
sfori mai elastice degete mai abile
va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună
şi mai ales va trebui să te mişti liberă
când voi traversa oraşul acesta pustiu
în frumosul meu costum de scafandru.
În rest, sunt Zilele Aradului cu toate poveștile sale! Căutați lucrurile bune și trimiteți-mi-le și mie.
Citeşte şi:
Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!
Galerie foto
-
9
-
-
Pentru a vedea restul imaginilor din galerie, click pe o poză și folosește săgețile.
Comments are closed.
Comentariile portalului
Problema este a șoferilor care nu mai pot întoarce după bunul plac și a bicicliștilor care nu mai pot traversa pe bicicleta.
Pai aplicatia de ride sharing poate spune cu ce viteza circula pe tot traseul. Log-ul masinii la fel.
Chiar ar trebui și o consultare,și chiar un referendum. Menționez și zona Garii ,care este efectiv inundată,și care din păcate polarizează și boschetari,creând nesiguranță î (...)