„Mută locul ăsta, exact așa cum e el acum, la Berlin și nu mai ai nevoie de altceva pentru succes”, mi-a spus o cunoștință în fața Cinema Studio, la o țigară care n-a reușit să ne scoată din vraja cu care locul și-a deschis porțile o zi și jumătate, pentru arădeni nostalgici, pentru visători, pentru tineri entuziaști.
N-am mai reușit să scot Cinema Studio – Berlin din mine nici după ce m-am apucat de făcut curat în selecția de știri ratate pe care le-am ales pentru săptămâna asta, toate de explodat în față.

În bula mea de Facebook și Instagram e plin de imagini și cuvinte magice despre Cinema Studio, așa cum s-a prezentat el arădenilor, vineri și sâmbătă, după 20 de ani de „întemnițare”. Și la ce-am citit, auzit, povestit, nu aș mai vrea să ies din bula mea niciodată. Nici măcar cât să-mi fac timp pentru știrile aproape ratate de duminică, cu care sunt datoare de trei săptămâni.

Bun venit la Cinema Studio

Nu știu niciun om care să fi trecut pragul cinemaului în zilele acestea două, prieteni cu zecile vineri, arădeni cu sutele sâmbătă, care să fi ieșit de acolo netransformat, nevrăjit, fără vreun cuvânt de laudă pe buze, fără o sclipire în ochi.

Când am plecat ieri de acolo, la ora închiderii imenselor și splendidelor uși ale cinemaului de pe strada Vasile Goldiș, mi-aș fi dorit ca pentru cinci minute să fiu în locul Oanei, al lui Ildi, al lui Rareș, al lui Teo. Al tuturor autorilor acelei nebunii luminoase, ca să mă umplu de mesajele de bine ale sutelor de arădeni care au fost acolo, s-au așezat pe fotoliile de acolo, au urmărit proiecțiile, au citit mesajele despre istoria și potențialul locului sau doar au decojit cu privirea pereții scorojiți ai sălii mari, cărora lumina le îmbrăca straturile de istorie în magie.

Nu sunt nici Ildi, nici Oana, nicidecum Rareș sau Teo, dar am absorbit și eu din fericirea tuturor celor care s-au minunat când au trecut pragul Cinema Studio. Am trăit împreună, ieri, fabulând pe tema viitorului sălii mai rău ca niște copii.

Eu n-am mai mutat sala asta din subteranele artistice din Berlin, Budapesta sau Praga, n-am mai scos-o din dansurile babyloniene de pe ecranul mare, n-am mai dat-o nicio secundă înapoi Primăriei, care prin vocea edilului îi vedea și ea potențialul, dar doar cu investiții imense în pereți zugrăviți, puțină gresie și faianță.

„Sunt recunoscătoare primăriei că ne-a lăsat să deschidem ușile astea”, mi-a spus Ildi azi dimineață, poate şi în încercarea de a-mi potoli mie foamea de critică. Mi-am dat seama că poate așa și trebuie să fie, că până la urmă rolul primăriei/al primarului e să le pună la dispoziția celor care au idei, experiență și capacitatea de a crea lucruri, locurile pentru care instituția nu are soluții, nici energie, nici perspective.

I-am iertat ieri (pentru o zi, două) pe politicienii care n-au coborât niciodată în subteran, care n-au ales niciodată în excursiile lor o galerie modernă de artă, un club contemporan, o speluncă cu priză la noile generații, care n-au coborât de pe vasele lor de lux decât la hoteluri cu tapet cu flori și candelabre de cristal, strict pentru o pauză de masă și una de cumpărături la mall.

Bun venit în lumea viselor

N-ai cum să vezi Berlinul și succesul de milioane ce stă ascuns parcă în spatele Cinema Studio, în ciuda magiei cu care și-a deschis porțile, când n-ai avut de-a face cu lumea artelor decât cu eșarfa tricoloră pe umăr.

Decizia de a lăsa frâiele din mână și de a le permite altora să arate ce se poate e de lăudat însă (și de urmărit până unde se va auzi vocea experților entuziaști și cât timp).

Timp de o zi și jumătate, Oana, Ildi, Rareș, Teo, Anca, Alpar au scos din mânecile hainelor lor lucrate și din jobenul lor artistic visul acesta și acum vor fi nevoiți să ne explice de ce ni-l iau, de ce ni-l închid înapoi în întuneric și pentru cât timp.
De ce să nu ne lăsăm pe mai departe purtați pe brațe ca-n Babylonul de pe ecran, de ce să nu continuăm party-ul acesta artistic, puțin decadent, căruia alții i-ar pune un +18 la intrare și un semn disperat pe ușă – „Aici doar se visează”, de ce să nu vedem în asta salvarea?

Despre cum se salvează Aradul, bucățică cu bucățică de istorie, ați putut citi pe larg pe Special Arad

Cinema Studio, între amintiri și speranța unui nou început. Despre entuziasmul unor oameni care încearcă să suplinească inerția administrației

și ați putut vedea imagini și filmulețe pe TikTok Special Arad și la toți, dar absolut toți arădenii care au ales Cinema Studio pentru o zi.

Bucăți din mine sunt încă acolo – și se uită pe pereți, pe cearșafurile unduindu-se sub greutatea Casablancăi și a jazzului, pierdute în matrixul televizoarelor de la etaj, absorbind cu toată forța de care sunt în stare fericirea din ochii și vorbele celor care ieșeau pe ușa cinemaului după o oră de visare – chiar dacă luminile au fost stinse mai apoi.

Sâmbătă, la ora 16.00, când s-au deschis porțile cinemaului pentru toată lumea, 100 de persoane așteptau să intre în lumea gândită de Urbandada aici. Sâmbătă, la ora 22.00, când s-au închis porțile cinemaului pentru toată lumea, parte din ce ar putea deveni Studio a plecat acasă cu sute de arădeni.

Până la urmă, s-ar putea să depindă de noi și de câțiva alți visători dacă Berlinul poate fi mutat și între aceste ziduri. Poate e doar o chestiune de cât de mult putem visa și până unde.

„Ce ar putea fi dacă am crede mai mult cu toții” – a fost, cred eu, provocarea Urbandada. „Al cui e viitorul?” e provocarea Primăriei, dar dacă toți o să devenim niște visători în acest Babilon poate n-o să mai plângem neîntrerupt ca în film, uitându-ne la alte lumi.

Studio e aici, Berlinul e extrem de aproape, iar ușile Studio se pot deschide încă o dată, fără să pui gresie și faianță peste istorie, ci lăsând-o așa, să-și arate toate fețele.

Mi-ar plăcea să aflu poveștile tuturor despre Cinema Studio. Poate ar merita un sondaj Special Arad pe tema ultimului film văzut aici, dar ştiu că Urbandada lucrează la un film pe tema poveștilor din spatele cinemaului de aici.

Eu cred că ultimul film pe care l-am văzut aici a fost The Doors, de două ori, cu colegul de breaslă Lucian Valeriu și cu prietena mea Alexandra. Aseară, zeci de oameni mi-au povestit despre experiențele lor aici și despre filmele văzute înainte ca ușile Studio să se închidă pentru mai bine de 20 de ani.

Bun venit în lumea reală

Dincolo de vrajă, dincolo de sala aceea care s-a încărcat cu bine, săptămâna a fost toată un șoc și o spaimă.

Politic, cam așa a fost toată săptămâna: am discutat despre comasarea județelor și reorganizarea administrativă de ne-au ieșit ochii din cap și jigniri din gură. Când colo, PSD încă nu a discutat despre asta, a subliniat un lider social-democrat. A lansat numai tema ca să ne dăm la gioale, noi ceilalți.

EXCLUSIV Un lider PSD din teritoriu respinge ideea comasării județelor: „Acum e dificil de făcut un astfel de demers”

Și în timp ce au relansat toate temele mari de discuție care dor în țara asta de când ne știm, de la reorganizare la educație și sănătate, doar ca să ne punem din nou speranțele în ele timp de o secundă, două, au mai făcut niște blaturi cu AUR.

Blaturi PSD-AUR în serie: Sorina Matei ia TVR-ul, clientul lui Ciolacu – șefia Curții de Conturi, o traseistă PSD-AUR, secretar general adjunct al Parlamentului

Și tot săptămâna asta a ieșit la iveală și cel mai dator dintre marii politicieni ai țării. Înainte să ne punem să-i plângem de milă lui Simion, haideți să vedem de ce e dator cu 12 milioane de lei și cui:

Investigații
Groapa financiară în care a intrat Simion. „Am datorii de 12 milioane de lei către persoane apropiate de Maricel Păcuraru și Realitatea TV”

Am mai aflat, tot săptămâna aceasta, dacă mai aveam nevoie de confirmări, că nu contăm nici noi, nici politicienii noștri, când vine vorba de serviciile țării. E poate cea mai importantă anchetă a săptămânii, într-o săptămână în care chiar au fost publicate multe dezvăluiri importante:

AUDIO. Marele simulacru al controlului parlamentar. (I) Nouă rapoarte anuale de activitate ale SRI, aprobate de Parlament fără dezbatere. Din 2013, Directorul SRI nu a mai dat socoteală în fața aleșilor

Stăm bine nu doar cu serviciile secrete, ci și cu armata. Armata țării, care a căpătat, în sfârșit, bocanci noi și comozi. Nu toți cei din armată s-au ales cu încălțări de purtat, însă, ci doar 10.000. Pentru ceilalți, ghinion:

MApN cumpără bocanci noi și confortabili pentru militari, dar doar 2.263 de perechi vor fi livrate înainte de Parada de 1 Decembrie. Banii au ajuns doar pentru 10.063 de perechi

N-a lipsit nici Aradul din marile investigații. Am fost mai la coadă, cum suntem obișnuiți, dar am fost. A trebuit doar să căutăm bine. Orașul apare în investigația de mai jos a celor de la PressOne, legată de imobilele de valoare, istorice, pe care o firmă de apartament le-a cumpărat ca să le vândă imediat statului maghiar, pe vremea lui Orbán. Despre situația de la noi, Special Arad a scris în repetate rânduri, deși nimeni nu părea bucuros să deschidă subiectul Hotel Ardealul.

VIDEO. Episodul I. De la Micro la macro. Cum o firmă de apartament a cumpărat câteva castele din România în numai câteva luni și le-a revândut statului maghiar

Au muncit mult ziariștii zilele astea, credeți-mă, deși n-a fost nicio veste bună pentru ei.

Bun venit printre bolnavi

Carla Cristina Tănasie, pe care lumea o înjură pentru că așa crede lumea că se sare în apărarea lui Pașca și azilelor lui, a scris cum stă treaba cu mâncarea în spitale după ce a primit sesizări dureroase pe temă. Aproape că se moare de foame în spitalele de la noi, indiferent câte dezvăluiri se fac. Scuze găsești pe toate gardurile, la toate spitalele și la toate ministerele.

„În România ne uităm cum e aranjată mâncarea în farfuriile pacienților. În Franța medicii verifică dacă bolnavii chiar mănâncă. ”, scrie Carla, după care dă exemple de cât de importantă e mâncarea în spitale în alte țări. Cum se mănâncă și ce în spitalele de afară vedeți AICI.

Alte voci de jurnaliști se fac prea bine auzite, dar tot cu repercusiuni asupra lor. Președintele României a decis să mai taie o felie din democrația care rămăsese și așa puțină în România și să nu-i mai permită jurnalistului Ovidiu Vanghele să mai pună vreo întrebare la vreo conferință de presă a sa. Întrebarea era despre justiție, asta din România, care pare că s-a decis să calce în picioare și ultima speranță a noastră în dreptate.

Libertatea presei, la discreția celor de la putere? De la cazul Vanghele de la Cotroceni la interdicțiile din Arad. Un singur lider de partid a reacționat

Dar nu asta spune primul om al țării că l-a deranjat, ci faptul că l-a făcut gunoi în urmă cu câteva luni, într-o chestiune în care dezvăluirile ziaristului nu l-au determinat pe președinte să aleagă informat și drept, ci să nege până și sentințele judecătorești (vezi AICI).

L-au făcut alții în toate felurile pe președinte, inclusiv șefa de azi de la TVR, dar Nicușor Dan a decis să mai știrbească din democrație și să se supere doar când vine vorba de justiție și presă liberă.

Vanghele a revenit și și-a cerut scuze pentru acel moment. Președintele Dan n-a mai revenit la democrație.

Nu departe de noi, jurnaliștii rămân fără voce, atunci când rămân în viață. Probabil singurul ziar independent din Rusia a fost închis luni. Oamenii au fost filmați cum și-au strâns lucrurile din redacție și și-au desprins speranțele de pe pereți. În imagini îi vedeți pe cei care au mai rămas în viață:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by The New York Times (@nytimes)

Și printre panici

Nu prea m-am uitat în afara țării zilele acestea, poate și pentru faptul că atunci când stau aici, vreau să fiu doar aici ca să mai înțeleg ceva din realitatea românească. Când am aruncat un ochi pe afară, am văzut doar subiecte ca cele de mai jos. Nimic bun, nimic de neglijat, însă.

Disposable:
The ordinary people doing Russia’s dirty work

Câteva scenarii de speriat pentru Europa noastră:

Opinion
An EU human rights body set out five scenarios for Europe in 2040. Four are nightmarish

O poveste despre imigranții din America, că tot ne sperie pe noi, ca țară, din ce în ce mai tare, și imigranții, și America:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Dear Data (@deardataa)

O poveste aproape bună despre politică și natură, de fapt despre un centru de date  care s-ar putea să fie popular pentru că e făcut din lemn:

Datacentres are deeply unpopular. Has Sweden made one we can all love?

Și puțină cocaină de pus pe răni:

Drugs
How cocaine conquered the UK: in pubs, festivals and workplaces the drug has become an everyday habit

Puțină sănătate

Puțin, foarte puțin despre sănătate pun în știrile acestea aproape ratate, deși mi-am început săptămâna printre proiecte medicale. Nu prea privesc cu ochi buni universitățile din Arad. Am și eu motivele mele, biasurile mele, multe, care au treabă cu unde a ajuns orașul și cu motivele pentru care a ajuns aici, dar proiectul acesta câștigat de UVVG m-a făcut să-mi domolesc radicalitatea. E cu cercetare, sunt subiectivă și aici, desigur. Se poate bine și unde crezi că nu mai e loc de bine.

Analize gratuite pentru 3.500 de pacienți oncologici, printr-un megaproiect de 17,5 milioane de lei, cu implicare AI, câștigat de UVVG

În rest, lumea medicală în care trăim e ce vedem pe net și ce ne spun oamenii care au trăit bolile. E bine, însă, să nu luăm de-a gata bolile lor:

Why ‘patient influencers’ should come with a health warning

Au fost și câteva vești bune în lumea bolilor:

Alzheimerul ar putea fi prevenit în maximum cinci ani, ne spun cei de la Telegraph, dar pentru informațiile lor e nevoie de abonament plătit.

Răspunsul la întrebarea cum lupți cu boala dacă știi că ești predispus să o faci e la liber. Și răspunsul e „cu toată energia de care ești capabil”. Dacă te mai ajută și știința, și medicii, și țara în care trăiești, în care prevenția nu pare doar nebunia ta pentru că te uiți prea mult pe internet, lucrurile o pot lua pe un drum bun:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by TODAY (@todayshow)

Avem tot mai multe tratamente pe piață, suntem însă tot mai bolnavi, dar visăm să trăim tot mai mult. Uităm să spunem însă și cum trăim la final de viață. Dacă vreți să vedeți cum se trăiește cu demența, uitați-vă la Regina și marea. A fost la Cinema Arta săptămâna aceasta o proiecție gratuită, o să fie cu siguranță în cinematografe private pe bani, iar mai apoi pe clasicele platforme. Dacă vreți să-l vedeți, pregătiți-vă să nu vă fie bine.

Înainte de un rămas bun printre vise

Stați aproape de Cinema Arta. Cei de aici aduc filme noi, pe care s-ar putea să nu aveți ocazia să le vedeți altundeva. Sigur nu pe gratis. Dacă nu vreți filme neapărat cuminți, cei de la Urbandada aduc Salonul Refuzaților acolo, la Cinema Studio. Cel din Timișoara, nu de la Arad, pentru că la Arad povestea Cinema Studio ia o pauză după provocarea din weekend.

Dacă vreți filme incomode, încă mai puteți vedea documentarul Naza la Timișoara, pe 20 noiembrie, la ora 18.00, la Cinema Timiș.

Toamna asta culturală continuă, însă, tot în forță, și la Timișoara, și la Arad, și mai peste tot. Doi dintre fotografii mei favoriți vor vorbi despre arta lor la Cinema Arta, în sala mică, pe 28 noiembrie. La teatru va fi teatru, la Filarmonică vor fi iar săli pline, iar galeria de artă After 5 ArtEscape e tot de neoprit.

Nici de artă nu m-am prea ocupat zilele astea, dincolo de cea pusă pe tavă la Cinema Studio. Am vorbit, însă, chiar zilele acestea, despre tatuaje, pe viteză, despre cum au apărut, cum sunt la modă acum, cine le poartă. Povestea asta a venit să-mi spună că n-am vorbit destul de frumos despre ele și despre ce stă în spatele lor:

Poveștile de pe piele. Alex Gâlmeanu a fotografiat 16 tineri crescuți în sistemul de protecție, cărora tatuajele le țin loc de album de familie

Pun mai jos și puțin dans pentru o lume mai bună:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Yvonne Smink (@yvonnesmink)

piesele favorite ale lui Nick Cave:

From Leonard Cohen to Bob Dylan: A list of Nick Cave’s 10 favourite songs

câteva dintre lucrările lui Victor Brauner:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Lorin Braticevici (@lorinbraticevici)

și puțină poezie în zilele astea în care soare n-a fost, dar a fost multă ploaie:

(mamă bună
au venit și zilele acelea
în care totul se transformă în chirpici
și în ploaie
plouă aici de săptămîni
n-am uitat nimic
singurul strat de mîngîiere din viața mea
e făcut din chirpici, să știi,
plouă întruna
ce ne facem)
Svetlana Cârstean

Și pun la final povestea asta din Tokyo, căreia nu-i găsisem loc în niciun calup de mai sus. N-am vrut însă să se piardă. E prea frumoasă. După ce am citit-o la o prietenă dragă de a mea, s-a oprit ploaia. A ieșit pentru o jumătate de oră soarele și a fost bine:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Animal Scene – Manila Bulletin (@animalscenemb)

Să nu credeți că am uitat de Italia. Cineva mi-a povestit ieri, la Cinema Studio, că a fost de ajuns să fugă în Italia și să se plimbe pe străzile de acolo ca să scape de o depresie puternică. Eu vă mai spun că s-ar putea să fie încă bilete la U2 la Milano, la concertul cu numărul 3 de la anul, numai să aveți ceva mai mulți bani de cheltuit. Și chiar dacă orașul nu-i așa fermecător ca alte 200 de acolo, cu muzica irlandezilor și perspectiva unei călătorii de vară acolo putem trecem iarna.

Irlandezilor de la U2 le place Fontaines D.C., cu care eu m-am întâlnit prima dată în viață la cinema. Totul e cinema.

Citeşte şi:

Știri aproape ratate (62). Opulență, decadență, ciumă, AUR și Homer. Plus alte câteva droguri de-o săptămână