„Mami, dacă nu-mi cumperi Jordani…”, este o frază pe care o aud tot mai multe mămici de la copiii sau copilele lor, indiferent că aceștia au 12 ani, 15 sau 18. A devenit un „must”, o trebuință, o necesitate, acest brand, lansat de Nike împreună cu fostul mare baschetbalist Michael Jordan.

Totul a plecat de la o discuție cu un copil de 12 ani care mânuiește telefonul mai bine decât conduce Messi mingea și știe „harta” portalurilor de cumpărături online mai bine decât știm mulți dintre noi drumul spre casă. „Am 1.000 de lei și vreau să-mi iau o pereche de Jordani”, îmi spunea copilul. „Dar costă 930 de lei Jordanii pe care-i dorești, vrei tu să îți irosești toți banii pe o pereche de pantofi sport?”, l-am întrebat pe copil.

„Dacă nu îmi iau Jordani, nu mai pot să mă duc cu colegii în parc, că râd toți de mine”, a fost justificarea sa, ceea ce în prima fază m-a surprins, dar apoi mi-am dat seama că nimic nu este surprinzător și că aici ne-au adus toți acești ani de consumerism excesiv și de vânătoare de branduri, de a încerca să arătăm altceva decât suntem indiferent de vârsta noastră, că suntem copii, oameni maturi sau chiar în vârstă.

Noi, cei 40 plus, am crescut cu Iordanul, venea părintele imediat după Anul Nou și ne stropea casa cu busuiocul cântând „În Iordan, botezându-te tu Doamne…” Copiii de astăzi cresc cu Jordanul… Și suferă dacă nu-i au…

A devenit o chestiune de ierarhizare socială să porți dorita pereche de pantofi de sport. Ai Jordani, ești primit în grup, nu ai, stai acasă sau ieși cu cei mai săraci. Copiii care nu au norocul să poarte brandul amintit, nu doar că sunt excluși din grup, ci chiar intră în depresie, le scade stima de sine și ajung chiar să ceară să fie mutați din clasa din care fac parte sau chiar din școala la care învață.

O mare parte din vina acestor manifestări o poartă chiar părinții, acei părinți crescuți în comunism, într-o perioadă în care toți purtam aceleași uniforme, aceeași pantofi, aceleași haine, iar pentru a avea o pereche de Adidas sau de Puma – pentru că de Nike nici nu știam în anii 70-80, trebuia să ai rude prin RFG sau America. Copiii anilor 80 au devenit părinții anilor 2020 și vor să le ofere odraslelor tot ceea ce le-a lipsit lor, uitând de cele mai multe ori că nu valoarea hainelor sau încălțămintei pe care le poartă copiii, dau și măsura caracterului sau a educației acestora.

Nu sunt deloc adeptul de a reveni la vremurile de mult apuse în care toți eram îmbrăcați de la aceleași magazine, în care toți purtam vestiții teniși Drăgășani și tot ce ținea de acea perioadă. Dar trebuie ca așa cum cei mici au parte de educația pe care o primesc la școală, să aibă parte și de o educație civică și vestimentară care de cele mai multe ori pleacă chiar de acasă.

Un copil trebuie să știe că, indiferent de averea familiei din care face parte, valoarea adevărată a unei persoane rezultă din comportamentul său social și de contribuția în toate formele ei pe care o aduce la mediului înconjurător.

Ei trebuie să învețe că nu doar cele mai scumpe branduri îi ajută să își formeze un stil propriu care să fie apreciat de cei din jur. Iar o pereche de Jordani în picioare sau un telefon mobil de ultimă generație nu-l face pe copil nici mai deștept și nici mai îndreptățit să-i trateze cu superioritate pe ceilalți.