Și eu am trăit Revoluția!!! (III)

    Am ajuns la al treilea episod, unde speranța și șocul erau strâns împletite, iar trăirile oscilau între spaimă și dezinvoltură. Am reușit să ajung, în sfârșit, acasă, după două nopți lipsă. Tata, om bătrân, nu știa ce să facă: să mă strângă de gât sau în brațe! Apoi am aflat că, în timp ce eu eram în fața Primăriei (mă rog, lateral, dar ați prins ideea), tata mă căuta ba pe la Miliție, ba pe la Morgă. Noi locuiam pe o stradă paralelă cu cea unde era Miliția, or pe-acolo au tot bubuit focurile de armă. Tata auzea, pe de o parte, focul încrucișat de pe stradă (Liceul Industrial 11, actual Csiki, era ciuruit la propriu) cu știrile și imaginile alarmante de la televizor, amplificate, desigur, de propaganda acelor momente. No, și eu, cu toată dojana tatălui, mi-am schimbat hainele, am îmbucat ceva și dus am fost. Unde?

    Amintirile îmi sunt și acum confuze, am doar bucăți de amintiri, fără a le lega concret cronologic. Am fost prin Micălaca, pe la o colegă de ansamblu, am plecat apoi în Vlaicu, unde am înnoptat, am făcut și pază pe Horia, colț cu Episcopiei (pe atunci 7 Noiembrie), vreo două nopți, am descărcat ajutoare la Spitalul Matern, am fost și la nuntă (cheful de după cununia civilă a unui prieten), fiecare dintre aceste aventuri fiind împănată cu câte o poezioară hazlie. Sau, cel puțin la acea vreme, mi se păreau hazlii, mare parte pentru că acolo, în acea disimulare a realității îmi ascundeam frica.

    Veneam din Micălaca, era deja vremea „gărzilor patriotice”, adică acele grupuri de cetățeni care stăteau pe la colțuri de stradă, prin fața blocurilor și se constituiau în filtre, ca nu cumva „teroriștii” să treacă dintr-un cartier într-altul sau dintr-un bloc într-altul. Aceste gărzi patriotice, constituite ad-hoc, erau „înarmate” cu bâte, sucitoare, bătătoare de covor sau cu musculatura proprie. Arme? Nici măcar arme albe, d-apăi arme de foc. Ei, bine, unul dintre prietenii mei avea o portocală. Una!!! Și, cum eram mulți, cum pe-atunci cu o portocală puteai chiar și fura inima unei fete, n-a împărtășit cu noi această minunăție, ci a ascuns-o la subsuoară. Vreme de două-trei ore, mergând pe jos din Micălaca până în Vlaicu, pe ruta Podgoria-Intim, am trecut prin zeci de filtre, unul mai minuțios decât celălalt. Deși vedeau că suntem controlați cu un bloc înainte, fiecare astfel de filtru avea un exces de zel ultrarevoluționar. Și cu toate controalele, cu tot zelul, portocala a „rezistat” până la Strungul, unde ne-am trezit cu patru-cinci puști (de-alea adevărate, chiar dacă un pic „cârne”, de la gărzile patriotice reale). Voiam să mergem pe culoarul care leagă Calea Victoriei de Cocorilor, între SIF și CTP. Acolo a apărut și portocala, acolo ni s-au muiat picioarele, acolo am realizat că pericolele încă nu se terminaseră și, în ciuda victoriei Revoluției, moartea părea prezentă. Și, în fond, dacă portocala era o grenadă? Vă dați seama ce filtre profesioniste am întâlnit și câți teroriști au prins acestea?

    Iarăși, într-o seară, patrulând între Agrocoop (situat pe Horia, în Palatul Neuman, unde am fost la rândul meu filtru) și Matern (unde descărcam ajutoare), cale de câteva zeci de metri, am fost invitați la un ceai de doi oameni în vârstă, ce locuiau vis-à-vis de Matern. Doamna, la vreo 70 de ani, a venit cu o tavă plină cu pahare de ceai. Unul din patrulă, mai bolovănos ca intelect, avea încă flashuri cu apa otrăvită și cu teroriștii, astfel că era suspicios. Săraca bătrână! Suspiciosul meu coleg a pus-o să bea vreo patru pahare de ceai pe bătrânică, până să se convingă că teroriștii au altă înfățișare și alte mijloace de luptă decât niște banale ceaiuri. Și, dacă tot am amintit de Matern, atunci și acolo am văzut prima dată lapte în pungă. Aveam 17 ani și jumătate și mi s-a părut o minune a ingeniozității umane. Tot de acolo am avut singurul beneficiu material al Revoluției: o cutie cu saloane – bomboane de pom – pe care le-am dus cu mândrie acasă. Un alt prieten s-a ales cu o bundă, pentru maică-sa, altul cu niște portocale sau cu o pungă cu lapte. Asta în timp ce majoritatea ajutoarelor dispăreau efectiv la 10-15 minute de la descărcare. Acolo am simțit, la figurat, gloanțele trase de peste tot și de nicăieri. Naiba știe, dar aveam impresia că mai fiecare pod era „locuit” de câte un terorist: în Palatul Neuman, în Casa Ceaușescu, în Palatul Szantay. Uneori ne era frică și să scoatem capul de sub porți. Păvăluț, unul din gașcă, a traversat strada într-o asemenea viteză încât s-ar fi putut lua ușor la întrecere cu marii atleți ai planetei. Era frica din noi, o frică trăit cu zâmbetul pe buze, dar totuși frică.
    Ar fi multe de povestit, inclusiv faptul că am mai participat la descărcarea ajutoarelor și după Revelion, undeva la o vilă somptuoasă, fosta vilă de protocol a prim-secretarei de partid Elena Pugna, devenită ulterior sediu al UDMR. Acolo l-am cunoscut personal inclusiv pe Helmuth Duckadam, acolo era alt nivel de ajutoare și, tot acolo, alt nivel de dispariție ale acestora.

    În concluzie, am trăit Revoluția, cu idealurile ei (și ale mele) cu tot, cu pericole și bucurii, cu entuziasm și deziluzii. Acum, după 30 de ani, desigur că sunt dezamăgit. Dar nu pe Revoluție sau revoluționari, ci pe noi, pentru că n-am știut să exploatăm acest minunat moment Decembrie ’89, pentru care alții și-au dat viața. Ca un finis coronat opus, îi menționez aici pe doi dintre prietenii mei care și-au pierdut viața: Robi Bugy și Andrei Safaleru. Și, de asemenea, gașca rebelă cu care am cutreierat tot Aradul în acel decembrie: Toni, Păvăluț, Bulă și Alin.

    P.S. Eu, cu 31 de ani și 30 de kilograme în plus, cu „goarna” Revoluției Arădene în mână. Alții au vorbit la această goarnă; eu, împreună cu cei mulți doar i-am susținut! De aceea nu mă consider revoluționar, ci doar participant la Revoluție!

    Citește și:

    • Și eu am trăit Revoluția!!! (I)
    • Și eu am trăit Revoluția!!! (II)

    Distribuie articolul

    Comentarii

      • Soldatii si militienii erau mai infricosati ca noi. Si pun pariu ca daca erai cu noi zilele alea il bateai pe Paval la 100 m…Dwr mnoah, toti cei care bateau pas de defilare pe sub pat in zilele acelea sunt acu cei mai bravi. Tot felul de deontologi care vor sa ne dea noua lectii acu. Mai ca imi vine sa regret ca n-am stat in casa la un whist in loc sa ma expun. De castigat , oricum nu am castigat nimic. Vorba lui Tifi , am fost doar participant. Bleax

        +1 voturi
        +1
        -1

    Scrie un comentariu

    1 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.