Ca să nu fie discuții – vor fi oricum – precizez de la început că nu l-am votat niciodată pe Ion Iliescu.

În 2000, poate cei mai în vârstă își aduc aminte, în turul doi la prezidențiale, trebuia să alegem între el și Corneliu Vadim Tudor. A fost singura dată, de după 1989, când nu m-am dus la vot. În primul tur, atunci când aveam încă 12 candidați, m-am dus și am pus ștampila pe unul despre care se credea că se pricepe, chiar dacă nu neapărat la politică.

În turul doi nu aveam între cine alege. La cei care se arătau dezorientați că eu, ungur de felul meu, nu văd pericolul pe care îl reprezintă Corneliu Vadim Tudor pentru unguri, le spuneam să stea liniștiți: e totul aranjat, Vadim este doar o jucărie de a lui Iliescu, nici măcar nu se pune problema să câștige. După aflarea rezultatelor, unii, nu prea mulți, mă întrebau: de unde ai știut?

E bine să reținem: atunci Iliescu a primit aproape 70% din voturile exprimate. Și să nu uităm nici că în mai 1990, la primele alegeri, numite ulterior Duminica Orbului, Iliescu, la o prezență de 87%, a fost ales cu 85%, Câmpeanu primind 10 iar Rațiu cinci la sută. Nu mă rabd și mă întreb: oare nici unul dintre cei care acum sunt atât de înverșunați și fac bancuri proaste legate de moartea care se învârte de o vreme în jurul fostului președinte și care l-a doborât alaltăieri, nu l-a votat atunci?

Mă întreb fiindcă e vorba de două lucruri diferite. Primul ar fi judecarea și valorizarea unui om ca politician, al doilea însă se referă pur și simplu la acest om, fără nicio altă determinație. Pentru că se știe: moartea este cea mai democratică – am zice chiar comunistă – instituție umană: nu alege, nu se uită la funcții sau avere, nu are treabă cu ce ai fost și ce n-ai fost, vine și te duce indiferent de ce cred și ce zic ceilalți.

Să ne înțelegem așadar: Ion Iliescu a fost un comunist convins. Convingerea i-a venit din familie, bunicul său evreu a fugit din Rusia țaristă iar tatăl său a petrecut peste cinci ani în Uniunea Sovietică interbelică. Și a rămas un comunist convins până la sfârșit. Ca să apreciem această consecvență e bine să facem distincția dintre comunismul ca teorie – desființarea exploatării omului de către om – și comunismul real, realizat în Rusia țaristă la sfârșitul primului război mondial și exportat după cel de al doilea și la noi. Acesta, într-adevăr, a desființat exploatarea omului de către om, înlocuind-o cu exploatarea omului de către partid. Da, de acel partid care a fost în toate în cele ce sunt și cele ce mâine vor râde la soare, cum a formulat odată nemuritorul George Lesnea..

Iliescu însă, dat la o parte de către Ceaușescu, având în vedere alternativa pe care o reprezenta, a rămas un comunist de idee, rolul său în eliminarea acestuia fiind o ilustrarea a acestei convingeri. Da, s-a bazat pe ruși, dar nu pe Rusia lui Putin, cum fac amu cei care nu-l mai pot vedea în ochi, ci pe URSS-ul lui Gorbaciov, adică pe ideea aceea uitată a comunismului real, numită pe atunci în rusă perestroika și glasnost.

Nici măcar nu a ascuns acest lucru atunci când, în acele zile pe care nu le vedem prea clar nici acum, a vorbit despre comunismul cu față umană. Din acest punct de vedere a rămas onest până la capăt, fiind singurul președinte de după Ceaușescu care nu și-a făcut avere din politică. Avere simbolică, cum se vede și acum, nu avea cum, iar cea în bani nu îl interesa.

Iar în evenimentele care au început în 22 Decembrie 1989, nu avea cum să nu facă pași greșiți, să nu asculte de unii și de alții în care, cel puțin pe moment, avea încredere. Puțini își mai amintesc acum de unul Sârbu – da, cel cu ProTV-ul –, consilier al prim-ministrului Petre Roman și care era convins că în Piața Universității are loc o manifestație legionară și era gata să o împrăștie cu o mașină capcană încărcată cu explozibil. Doar așa, având în vedere că atunci când nu știm ce se întâmplă ajungem mereu la legionari.

Și cu toate greșelile, unele extrem de grave, pe care le-a făcut și care au început cu execuția sumară, fără o judecată reală, a cuplului Ceaușescu, el a fost președintele care, atunci când treaba a devenit clară, a știut să schimbe și să se schimbe fără să renunțe la principiile sale intime: a băgat România în NATO și a pregătit intrarea în Uniunea Europeană.

În concluzie: nu a fost un politician fără greșeală – dacă există cumva un astfel de animal -, dar a fost consecvent și onest, reușind să rămână el însuși chiar și în mocirla nocivă a puterii.

În politică ideea compromisului este centrală. Un politician bun găsește mereu acel compromis care este încă admisibil, chiar dacă nu neapărat pentru el. Cel care nu vede diferența dintre cel admisibil și cel inadmisibil, este un politician de două parale, mai precis un fan fără scrupule al puterii. Cum sunt destui mai nou în jurul nostru.

Iliescu era în posesia acestei înțelegeri, dar, și aici găsim vina lui cea mare: nu a avut întotdeauna puterea să respingă compromisul inadmisibil.

Acum însă e la modă să ne dăm rotunzi – pe site-urile sociale nu ne poate opri nimeni – și să ne aliniem cu ideile și acțiunile care par cele mai la modă, cele mai populare. Bancurile, vorba vine, cu Iliescu care nu mai moare curg de ani buni pe aceste site-uri, dau bine, adună zâmbete și like-uri. Chiar dacă cu moartea, se spunea pe vremuri, nu glumești, adică nu faci bancuri. Având toate acestea în vedere este ceva anormal, chiar bolnav, să te bucuri la moartea unui om.

Dar dacă chiar vrem să înțelegem fenomenul este foarte ușor să ajungem la ideea țapului ispășitor.

Ideea e simplă, nu-i așa, o cunoaște toată lumea. Când nu vrei să fi surprins neplăcut, să recunoști ceva care nu îți convine, să eludezi o situație care te-ar pune în lumină nefavorabilă, găsești ceva sau, de obicei, pe cineva, pe care să îl pui în locul tău.

În politică procedura este generalizată de când îi lumea: nu noi, ei și chiar dacă am făcut asta, ei ne-au obligat. Treaba devine și mai dramatică atunci când realizăm că într-o democrație cel care comandă sau ar trebui să comande nu este politicianul, sărmanul, ci poporul.

Electoratul, cum se spune, cel care dacă treaba nu iese bine niciodată nu se va gândi – nu are cum, are prea multe capete – că de data asta a greșit. A votat aiurea sau a cerut lucruri aiurea. Așa că are tot dreptul să arate cu degetul spre politicianul vizat. Dacă nu a fost bun ca politician, poate fi cu atât mai bun ca țap ispășitor…

Să îl ierte Dumnezeu și să ne ierte și pe noi!

Citește și:

Funeraliile lui Iliescu, motiv de scandal în coaliția de guvernare. Premierul Bolojan, îndemn la calm