Și eu am trăit Revoluția!!! (I)

    de Teofil Grădinaru | 22 decembrie 2020, 11:57 AM | Blogul Special Arad | Recomandările editorilor

    1

    (foto: RFI România)

    Cea mai imbecilă exprimare la adresa eroilor-martir ai Revoluției din ’89 este: „Au murit degeaba!”. Majoritatea celor care folosesc această expresie nu sunt doar ingrați, ci chiar sterilizați intelectual. Povestesc despre Revoluție ca și cum ar povesti despre Podul Înalt, Smârdan sau Mărăști. Adică din cărți, cu singura mențiune că, în ceea ce privește Revoluția din Decembrie, au fost simpli contemporani cu evenimentul.

    Și, pentru că tot scriu despre Revoluție, și pentru că tot îi critic pe impostori, am să vă povestesc cum am trăit eu Revoluția, la „firul ierbii”, departe de televizor, de informațiile și dezinformările publice. Departe inclusiv de ideea că aș fi în pericol… A fost un fel de aventură a la Huckleberry Finn.

    Prima dată am auzit de Revoluția de la Timișoara duminică, în 17. Sau luni, în 18. Memoria îmi joacă feste. Adi Ilin, un fost coleg, cu care mă întâlnisem la bazinul Delfinul, un munte de om, m-a tras deoparte şi mi-a şoptit discret: „Se întâmplă ceva la Timişoara! Oamenii au ieşit în stradă!”. Aveam 17 ani şi jumătate. Deşi tata mai asculta Europa Liberă şi Vocea Americii, deşi ne mai uitam la Panorama, la Magyar Televizio – ungurii începuseră mai devreme deschiderea spre Vest –, recunosc că nu înţelegeam prea multe din acel „ieşit în stradă”. Mai apoi, zvonurile s-au înteţit. Un coleg de-al tatei, de la Vörös Lobogo, Fekete Géza, avea o fată studentă, la Timişoara, şi fusese reţinută. Poly, fata cea mai mare a familiei Fekete.

    Atunci mi-am dat seama, cu mintea mea de-atunci, că trăiesc momente istorice. Mintea, însă, îmi era împărţită. Pe de o parte mă uitam în continuare la televiziunea maghiară, unde vedeam (mai mult auzeam, că imagini erau destul de puţine) ce se întâmplă la Timişoara, cu pastorul Tökes în prim-plan. Pe de altă parte, eram tânăr, aşteptam nu doar chefurile – cuminţi de altfel, cu sendviciuri şi suc – de Crăciun şi Revelion, ci şi nunta unuia dintre prietenii mei. O nuntă făcută doar pe jumătate – la Starea Civilă – din motive de… Revoluţie. Nunta de la restaurant a avut loc abia în 12 mai, cu o săptămână şi o zi înainte de Duminica Orbului!

    Aşa am trăit acele zile, împărţit între incertitudini, jumătăţi sau sferturi de informaţii şi înfiorarea dată de faptul că simţeam că trăiesc ceva unic, ceva irepetabil. Nu „filtram” foarte bine fenomenul, dar în mintea mea de copil precoce intuiam că trăiesc istorie. Şi a venit 21! O dimineaţă obişnuită, de aşteptare. Nu ştiam ce aştept, dar ştiam că trebuia să vină. Şi, colo pe la ora două a după-amiezii, apare prietenul meu, Tony, şi-mi spune, ca Horia pe vremuri: „No, hai!”. Şi duşi am fost. Ieşiseră (şi) arădenii în stradă.

    Cam asta a fost prima parte. Revin cu partea a doua, Revoluţia arădeană în sine, trăită prin ochii mei. Până atunci, doar atât: NU, martirii n-au murit degeaba! Noi, poate, am trăit degeaba, dacă n-am înţeles martiriul lor, sacrificiul lor dezinteresat. Totul pentru ca astăzi să trăim, să ne exprimăm şi să călătorim liberi!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    4 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.