Scufița: Endgame – pentru că povestea aia cu „A fost odată ca niciodată” e deja răsuflată și cam boring

    de [email protected] | 21 ianuarie 2020, 10:09 AM | Cultură | Topic special

    0

    Suntem în febra Oscarurilor în această perioadă a anului, dezbatem șansele filmelor la premii și prestația actorilor hollywoodieni aici, pe Special Arad, dar asta nu înseamnă că am uitat de ai noștri, de actorii arădeni. În această perioadă a anului suntem, de asemenea, în „Luna plină de teatru”, iar dacă înainte cu o zi de începerea șirului de evenimente am scris că lumea nu se înghesuie să cumpere bilete, iată că situația s-a schimbat între timp. Am fost plăcut surprins, duminică seară, să văd că sala mare a fost plină până la refuz la un spectacol arădean, a cărui premieră nu a fost chiar acum, ci în luna noiembrie a anului trecut. Povestea, așadar, merge mai departe! Apropo de poveste… cum mai stă treaba cu Scufița Roșie în ziua de azi? Ce rost mai au basmele străvechi, când copiii sunt suprasaturați cu alte povești 3D, de tip Disney și DreamWorks, „Frozen”, „Eroi în Pijama”, „Paw Patrol” și alte cele?

    Odată, demult, basmele au fost stimulii imaginației copiilor… în schimb, astăzi, copiii au imaginație căcălău. Nu ar trebui să ne mire, astfel, dacă povestea s-ar rescrie din temelii, Scufița n-ar mai fi roșie, ci verde, iar Zâna cea bună și-ar face apariția călare pe motocicletă. Cam asta se întâmplă și în adaptarea „fantabuloasă” a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” (după un text de Claudiu Sfirschi Lăudat), o poveste trăznită în care, inevitabil, se aduce vorba și de Coca-Cola, Instagram și selfie-uri, apar în vocabular „No shit!”-uri și „What The Fuck”-uri și tot soiul de elemente contemporane la mintea cocoșului, cum s-ar spune, până și pentru un copil din ziua de azi.

    Spoiler alert pentru cei care nu au apucat să vadă spectacolul până acum. Chiar vă recomand!

    „Scufița verde” (regia: Ștefan Lupu) e o comedie super-simpatică pentru toate vârstele, cu toate că există o mică avertizare, cum că nu e recomandată tinerilor sub 14 ani. Dar hai să fim open-minded, căci în acest spectacol tocmai despre asta e vorba! „Zâna bună” (Robert Pavicsits) e un fost căpcăun care și-a schimbat sexul, „Buni” (Carmen Vlaga) e o MILF care face gimnastică în casă și s-a cuplat cu vânătorul (Marian Parfeni), Lupul nr. 1 (Andrei Elek) și Lupul nr. 2 (tot Marian Parfeni) sunt animale pe cale de dispariție și de voie, de nevoie, au trecut pe veganism, iar „Scufi” (Cecilia Donat) a luat lecții de autoapărare și merge la „Buni” direct cu coșul de cumpărături de la Kaufland. Naratorul (Zoli Lovas) pare cel mai normal dintre toți, deși toate astea fac parte din povestea lui, imaginația lui… și cum spunea și Pisica din Cheshire: „We’re all mad here!”.

    După modelul „Shrek”, în povestea „Scufiței verzi” se rătăcesc și alte personaje de basm, fiecare cu traumele proprii și crizele de identitate specifice erei în care trăim. De atâta amar de vreme tot cu mărul ăla enervant pe gât, Albă ca Zăpada (Alina Vasiljiević) s-a săturat deja să-l tot aștepte pe Prințul pe cal alb, i s-a acrit și de piticii ăia de pe creier și pentru că nu mai există nici zăpadă cu încălzirea asta globală, și-a pus ștreangul pe gât. Nu moare, stați liniștiți, ăsta nu e „Avengers: Infinity War”! Cenușăreasa (Angela Petrean Varjasi) e obsedată sexual și are și OCD pentru curățenie, iar Frumoasa din Pădurea Adormită (Oana Kun) are un IQ mult peste media generală și a ajuns la concluzia că, decât să-l tot aștepte și el pe Prinț, mai bine doarme încă 100 de ani. Zâna bună e un fost căpcăun care și-a schimbat sexul și cariera, dar încă mai are tatuaje și dereglări hormonale, iar mama vitregă a Albei ca Zăpada (Carmen Butariu), o femme fatale ca-n vremurile bune, a făcut rost și de un sclav sexual, care nu e altcineva decât Lupul nr. 2 undercover, ca un part-time job, că tre’ să mănânce ceva și gura lui. Apropo… mama Scufiței – care e doar amintită în poveste – și-a găsit deja al patrulea soț, că știe și ea să folosească Grindr și Tinder.

    Fiecare cu pi… er pătratu’ mă-sii, cu alte cuvinte, dar cumva toți se nimeresc din greșeală în povestea Scufiței. Nu de parcă povestea ar înainta într-o direcție anume. Din contră, totul se-nvârte în loc, în timp ce vremurile trec nemilos peste aceste personaje. Însă chiar dacă nici restu’ personajelor nu o duc prea roz, săraca „Scufi” este cea mai neîndreptățită dintre toate: ea e blocată din cauza poveștii în copilărie, pe orizontul ei nu a existat niciodată un Prinț pe cal alb și i se mai și scoate ochii (la figurat, chillax, ăsta nu e un film horror!) că vrea fustă mini și țoale mai sexy. Iar despre săracul Lup – ăla principal, nu acela împrumutat din „Capra cu trei iezi” – ce să mai vorbim? De când pădurile se taie într-un ritm din ce în ce mai alert și nici cu Scufi și cu Buni nu-i mai merge așa de ușor ca pe vremuri, n-are decât să viseze împreună cu Lupul nr. 2 la o afacere, să deschidă un restaurant pe fonduri europene (s-au gândit la denumirea „La Lupul Rău”… sau și mai bine: „La Lupul RAW”), căci în rest e nevoit să se strecoare pe marginea lojelor și să cerșească mâncare în sala teatrului.

    Într-un final apare și Prințul (el tot timpul apare abia la final, oricum), dar e cam metrosexual și se gândește și el să-și schimbe sexul.

    În linii mari, spectacolul „Scufița verde” ne întreabă „Ce se întâmplă cu personajele de basm când ne maturizăm?”. Cei cu feeling-uri mai retro se pot întreba și „Ce se întâmplă cu lumea asta, dacă și cele mai inocente povești ale copilăriei au fost pervertite în asemenea hal?”, în timp ce ăia mai open-minded se pot întreba „E vreun bai dacă alături de Scufița roșie apare Spider-Man?”. Are un costum roșu și el, probabil că s-ar înțelege de minune.

    Din distribuția spectacolului aș evidenția prestația actorilor Robert Pavicsits (Zâna bună), Andrei Elek (Lupul nr. 1) și Cecilia Donat (Scufița roșie/verde), dar nu pot să trec cu vederea nici prestația lui Marian Parfeni (în special în rolul Vănătorului macho), cu mare priză la publicul feminin în mod deosebit și evident. Muzica electro-lăutărească creată de Mihai Dobre (membrul trupei Șuie Paparude) ridică foarte mult vibe-ul spectacolului, la fel și coregrafia semnată de Cosmin Blaga, scenografia și decorul lui Adrian Damian, precum și costumele semnate de Bianca Ilonca și Veronica Tomoș.

    PS: Nu am înțeles de ce ar fi Scufița Roșie verde, dar presupun că explicația e… „why not?”. De ce a fost roșie de la bun început, la urma urmei?

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.