Nu sunt neapărat un fan Cărtărescu, eventual un interesat mai colateral de viața literară.

Dar nici măcar acest fapt nu m-ar fi făcut să mă apuc să scriu de caz. De situație, ca să fiu exact. Mai ales aici, în Arad, unde astfel de chestii sunt socotite mai mult sau mai puțin neavenite, în fond mai nou toată lumea scrie. Mai precis „postează”, ceea ce tot pe acolo e, nu-i așa?

M-am înhămat, totuși, fiindcă am ajuns la concluzia că piedica pusă lui Cărtărescu spune multe nu doar despre viața literară sau culturală a momentului, ci, mai ales, despre trecut și viitor.

Trecutul comunist, dat nu numai și viitorul care se întrezărește printre rânduri – asta ca să fiu în domeniu – dacă citim cu atenție scenariul pregătit de autorii cei noi ai jocului social și politic. Din țară și de peste hotare…

Blocarea intrării în Academie a autorului cunoscut și în afara țării – e printre cei foarte puțini în această situație – și propus chiar în ultimii ani de mai multe ori la Nobelul pentru literatură, ne scoate în evidență o realitate arhicunoscută și generală în ultima vreme: impostura ca fenomen definitoriu. Dar ca impostura să devină banală și acceptată de „masele largi populare” mai este nevoie de ceva. Acel ceva care adună și împrăștie, încurajează și înfricoșează în același timp. Îi adună pe cei de o seamă și îi împrăștie pe ceilalți, îi încurajează pe primii și îi înfricoșează pe cei care nu sunt de acord.

De fanatism vorbesc, dacă nu v-ați prins din prima, respectiv de modul în care se presupun cele două: impostura și fanatismul. Se presupun și se susțin reciproc.

Impostura este un fenomen de când e omul. Este acea preocupare a cuiva de a se da priceput în ceva pentru care nu are pregătirea necesară sau talent și, drept urmare, nici nu se pricepe. Se manifestă în domenii, profesii în care verificarea priceperii nu este imediată și directă. Iar în cele mai multe cazuri ține și de priceperea și pregătirea celui care face verificarea.

În cazul discutat, Cărtărescu a fost propus în unanimitate de comisia scriitorilor, însă, până la urmă, forului academic, format, desigur, nu doar din scriitori și poeți, i-a lipsit un vot pentru ca unanimitatea scriitoricească să-l facă pe Cărtărescu academician. E drept, prin corespondență, deocamdată.

Fără să intrăm în amănunt, este cât se poate de clar că Academia Română, înființată în a doua parte a secolului XIX de scriitori înainte de toți și de toate, nu mai este de mult – și nu neapărat de pe vremea academicienei Elena Ceaușescu – ceea ce ar trebui să fie prin definiție: forul care strânge cei mai competenți și de succes intelectuali ai țării, fie că sunt literați sau oameni de știință. Nu e nicio mirare așadar atunci când impostorii din academie se opun alegerii unuia care chiar se pricepe. Într-un fel respingerea lui Cărtărescu indică, indirect și fără să vrea, că este vorba de un scriitor de valoare și care nu prea are loc printre impostorii majoritari din Academie.

Problema cea mare e că acest caz este unul marginal în ceea ce privește strânsa și tradiționala legătură dintre impostură și fanatism. Treaba devine cu adevărat dramatică, iar în unele cazuri tragică, atunci când cele două se întâlnesc și se susțin reciproc în domenii care vizează nu doar un grup de oameni restrânși ca număr, ci domenii care au impact asupra întregii societății.

De politică vorbim, normal. Iar colateral de administrație.

Firesc, politica este lumea în care impostura susținută de fanatism – care poate fi și mimat – se simte la ea acasă. Ajunge doar să ne gândim la cei care au stat în față – ne-au condus, cum se spunea pe vremea lui Ceaușescu – în secolul în care a trecut. Că e vorba de lideri extremiști – extremismul ascunde perfect nepriceperea – sau doar de simpli impostori care voiau și ei în față, este doar o chestiune de nuanță. Cei care se cred pricepuți și ajung conjunctural să conducă o țară sunt la fel de periculoși precum cei care vor să conducă tocmai pentru că în limitarea lor cred că ceilalți sunt nepricepuții.

Din punctul de vedere al fanatismului nu prea contează. Fanaticul nu are idei proprii. Vede că treaba nu merge cum i-ar conveni lui și își caută un „lider” care să îl exprime. Nu este, așadar, o întâmplare că impostorii, cei care susțin că se pricep, nu ca alții, își găsesc repede susținători. Fanatici chiar, pentru că este la mintea cocoșului: doar prin agitație, scandal și agresivitate poți să-i sperii pe ceilalți. Pe cei care, în ciuda tuturor, încă gândesc cu mintea lor. Și se și mai pricep la câte ceva…

Închei de aceea cu exemplul poate cel mai plastic al zilelor noastre. De aici, din România, ca să nu mergem mai departe și să ziceți că avem ceva de împărțit cu Donald Trump.

După multă vreme, din vremuri imemoriale chiar, se pare că avem în sfârșit un politician care chiar se pricepe. Nu doar crede așa. Chiar așa este, este unul care în ultimii douăzeci de ani a demonstrat acest lucru cu vârf și îndesat la Oradea. Poate să aibă hibele oricui, dar nu este un impostor.

Degeaba! Lumea se fanatizează pentru unul care nu a demonstrat nimic, dimpotrivă, pentru cei care mai gândesc cu mintea lor este evident că e vorba de un impostor la marginea psihopatologiei.

Ce-i de făcut?, îmi vine să mă întreb după toate astea, citând un impostor celebru…

Citește și:

Poeta Ana Blandiana reacționează dur după ce scriitorul Mircea Cărtărescu nu a primit calitatea de membru corespondent al Academiei Române