Adevărul este că de o vreme am cam uitat de Navalnîi. Alexei Navalnîi.

Războiul împotriva Ucrainei, declanșat acum mai bine de un an, a schimbat fundamental perspectiva, ce a fost înainte nu mai contează sau oricum nu mai are importanță prea mare.

Și înainte a fost Navalnîi. Alexei Navalnîi, unul dintre puținii ruși care arăta fără încetare spre regele gol numit Putin, în ultimii ani singurul adversar de forță al țarului kaghebist de la Moscova.

Filmul canadianului Daniel Roher, propus pentru Oscarul documentarelor de lung metraj, a fost deja gata înainte de declanșarea războiului, premiera sa de la Sundance ridicând în picioare audiența și încasând și premiul publicului, primul dintr-un lung șir de premii care se va termina acum cu Oscarul.

Merg la sigur, ar fi peste poate să piardă acest premiu, din moment ce, după părerea mea, este unul dintre cele mai bune, dacă nu cel mai bun film nominalizat la Oscar în acest an. Putea chiar să mai încaseze câteva, numai că documentarele nu se pun, nu-i așa, de exemplu la coloană sonoră sau chiar la regie.

Fiindcă, ia, gândiți-vă, realizarea unui documentar, mai ales de acest gen, nu este o treabă ușoară. Trebuie să te organizezi, să mergi după eveniment, să ajungi în proximitatea celor implicați, chiar să riști mai mult decât o pană de curent la reflectoare.

Numai că filmul lui Roher nu este un simplu documentar. Nu este o întâmplare că la IMDb, baza de date a filmelor lumii, este definit ca documentar biografic, în timp ce alte site-uri de filme mai adaugă: thriller. Adică, suspans, cum am zice mai pe românește, dar am putea adăuga mai departe de la noi: acțiune, de dragoste, istoric și multe asemenea categorii în care se definesc filmele de ficțiune și de artă.

Fiindcă pelicula realizată de canadian are toate datele unui film de ficțiune: actori care te impresionează, acțiune care te ține cu sufletul la gură și o poveste de dragoste care poate fi surprinsă de fiecare dată dacă te uiți la Alexei sau la Iulia, sau la fiica lor, Daria. Eu, de exemplu, am fost foarte impresionat de prestația acestora ca actori. Să nu mă înțelegeți greșit, nu mă refer la faptul că se jucau pe sine, ci la fenomenul aproape imperceptibil al autenticității prezenței lor în poveste. Este evident pentru mine că nici un actor nu îl va egala pe Navalnîi jucându-l pe Navalnîi. Iar cele două femei, mamă și fiică, două rusoaice care ar fi putut face fără probleme carieră în show-business, sunt, de asemenea prezențe atât de puternice și autentice încât realizezi că nici o actriță nu ar putea repeta performanța lor.

Povestea este cunoscută, filmul având în centru otrăvirea lui Navalnîi, recuperarea sa din Germania și reîntoarcerea în Rusia Mamă. Cu toate acestea, m-a lipit de ecran și mi-a părut rău când s-a terminat. Am văzut multe filme la viața mea, am și o anumită vârstă, nu mă mai impresionează orice și cu atât mai puțin artificiile unor „artiști” fără har – fenomen frecvent în lumea virtuală în care trăim de o vreme –, cred de aceea că acest film a fost primul după mulți ani care m-a prins efectiv, m-a îngropat în ce se întâmpla pe ecran.

Ș-apoi încă nu am spus niciun cuvânt despre unul dintre personajele secundare, dar de mare impact al poveștii. Unul care a avut ce să îi transmită și unui jurnalist bătrân ca mine privind tehnicile investigației jurnalistice în condițiile digitalizării crescânde a vieții noastre. E vorba de bulgarul cosmopolit – și-a terminat studiile în engleză și vorbește încă câteva limbi în afară de bulgară, rusă și engleză – Hristo Grozev, cel care a fost decisiv, prin urmărirea datelor digitale și coroborarea lor, în devoalarea conjurației împotriva lui Navalnîi, descoperirea celor care l-au otrăvit, mergând până la realizarea unei convorbiri telefonice între unul din echipa ucigașă și Navalnîi, în care „chimistul”, de care de atunci nu am mai auzit nimic, a recunoscut, fără să știe cu cine vorbește, toată tărășenia otrăvirii comandate de sus. Ca recompensă, Grozev, din decembrie 2022, este pe lista celor urmăriți în Rusia. Motivul nu a fost dezvăluit, dar o agenție rusească de știri a pomenit ceva de „răspândirea de știri false, fake news”, așa cum se spune mai nou.

Convorbirea telefonică dintre Navalnîi, care joacă rolul unui secretar al cuiva foarte important, și „chimistul”, este scena cheie a filmului, un adevărat tur de forță de la care filmele de spionaj, toate cele cu agentul 007, pot lua exemplu. Sau poate și mai și. Este scena care ne arată că nicio contrafacere „artistică” nu poate fi mai tare decât realitatea prezentată exact așa cum ni se dezvăluie.

Este și momentul în care documentarul biografic devine un thriller fără pereche, așa cum într-una din scenele finale, în care Navalnîi, reținut și ținut după un perete de sticlă, desenează cu mâna semnul inimii către soția Iulia aflată în sală, se desfășoară momentul culminant al filmului de dragoste dintre Alexei și Iulia.

Și filmul se termină. Dar viața merge înainte, nu este film cu „The End” fericit la sfârșit. Navalnîi stă de doi ani în pușcărie în Rusia, nu pare să își schimbe atitudinea, critică vehement războiul, da, război a spus, nu operațiune militară specială, împotriva Ucrainei, iar cei apropiați, în frunte cu Iulia, sunt din ce în ce mai îngrijorați de tratamentul din închisoare și starea sănătății sale.

Doar putem nădăjdui că nu va veni un un nou film, dedicat de această dată memoriei sale, așa cum i-a spus regizorului Roher la începutul filmului despre care am vorbit până acum: nu, acum nu veți face un film despre moartea mea, acum veți face un thriller despre ce mi se întâmplă…

Dar titlul nu e bun. Nu e mai tare ca Bond. Bond nici nu se pune! Navalnîi este fantezia macabră devenită realitate…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”