Nimic deosebit. Poate doar asta. Simplitatea unei povești de viață transpuse fără emfaze goale pe ecran.

Filmul brazilian care concurează pentru trei premii Oscar (Cel mai bun film, Cel mai bun film străin și Interpretare principală feminină) plonjează – suntem pe Copacabana, nu-i așa? – în povestea reală a Eunicei Paiva, soția deputatului Rubens Paiva, executat în 1971 de regimul de dictatură militară care a „domnit” în Brazilia între 1964 și până prin 1985.

Cum am spus, povestea este reală, scenariul filmului bazându-se pe romanul autobiografic al lui Marcelo Rubens Paiva, fiul deputatului ucis. Și poate merită amintit aici că tatăl regizorului Walter Salles a fost la rândul lui un diplomat și bancher de mare impact în politica și, mai ales, finanțele braziliene din a doua jumătate a secolului trecut. Poate și asta explică empatia lui Salles pentru poveste, dincolo de faptul că, datorită moștenirii, este al treilea regizor din lume ca avere. După Spielberg și George Lucas.

Foto: IMDb

După scenele de introducere care prezintă într-o manieră oarecum clasică și edulcorată viața îmbelsugată a unei familii de elită din Rio de Janeiro a anilor șaptezeci, urmează arestarea capului familiei și începe povestea soției, mamă a cinci copii, patru fete și un băiat. Băiatul fiind cel care, peste patruzeci de ani, va scrie povestea pe care se clădește filmul.

Totuși, înainte de „desfășurare”, poate e bine să observăm motivul regizoral determinant: filmul folosește culori palide, parcă învechite, pornind din fotografiile și filmările de amatori ale familiei din perioadă încă fericită. Și astfel se naște firescul simplu și evident, o dimensiune aproape uitată de cinematografia zilelor noastre: mobilierul, hainele, interacțiunile sunt de o naturalețe care te duce cu gândul la posibilitatea că au fost filmate atunci, cu acel aparat de 8 mm cu care se distrează fata cea mare, cea care pleacă în Anglia ca la reîntoarcere să nu îl mai găsească acasă pe mult iubitul ei tată.

Foto: cartacampinas.com.br

Moment în care filmul devine un recital actoricesc al Fernandei Torres. Dar pe bune, mergând pe ideea mai sus amintită privind firescul în care se desfășoară povestea de la început până la sfârșit. Iar în spatele acestui firesc sunt mici secrete care pur și simplu realizează fără efort excepționalul. Ajunge doar să ne gândim la faptul că în rolul Eunicei la bătrânețe, suferindă de Alzheimer, este chiar mama Fernandei Torres, Marea Doamnă a filmului brazilian, Fernanda Montenegro, prima actriță nominalizată la Oscar (1998, pentru „Central Sation”, tot în regia lui Walter Salles) într-un film în limba portugheză.

Privind impactul, merită poate menționat că extrema dreaptă braziliană a încercat să boicoteze proiecția filmului și cu toate acestea, la nici jumătate de an de la lansare, a devenit unul dintre cele mai vizionate filme braziliene, încasările trecând de 25 de milioane de dolari. Ce să-i faci, din câte ne dăm seama, regizorul Sallas, așa cum îi stă bine unui fiu de bancher, se pricepe și la afaceri.

Trecând acum la calitățile pentru care „Ainda Estou Aqui” a ajuns să fie nominalizat la două categorii oarecum concurente la Oscar – Cel mai bun film și Cel mai bun film în altă limbă decât engleza – să pornim de la cele menționate în fugă până acum: simplitatea și firescul.

Foto: Tela Viva News

Toate astea într-o poveste dramatică, pe alocuri tragică, în care este surprinsă, fără gesticulații retorice, caracterul criminal, lipsit de cele mai elementare trăsături umane ale regimurilor politice autoritare, dictatoriale. Din acest punct de vedere chiar avem dreptul să spunem că filmul este de o mare actualitate în aceste zile când extremismele și voluntarismul politic parcă și-au regăsit elanul pierdut în ultimele decenii.

În încheiere, despre performanța de Oscar a Fernandei Torres. Prezența ei este copleșitoare, acaparatoare chiar dacă nu se întâmplă nimic pe ecran. Sunt de altfel nenumărate astfel de scene – da, știe acest Sallas ceva – în care actrița este singură. Nefăcând de fapt nimic sau ocupându-se cu lucruri absolut banale. Numai că Fernanda Torres nu joacă doar cu fața, mișcările ei vorbesc, așa cum până și țigareta ei – se fumează mult în film, acum cincizeci de ani pericolul fumatului era doar teoretic – ne spune câte ceva.

Și chiar dacă, din câte se pare – nu am văzut toate filmele care intră în joc –, concurența este mare, nu prea văd o altă performanță actoricească feminină care să merite Oscarul mai mult decât a Fernandei Torres.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Citește și:

Oscar Special 2025: Fata cu acul din carul cu fân european

Oscar Special 2025: Profet în țara cui? Bob Dylan, „A Complete Unknown”

Oscar Special 2025: Cu sau fără cojones… Emilia Pérez nu merge mai departe

Oscar Special 2025: Anora merge mai departe

Oscar Special 2025: „Conclave”, un film cu adevărat european despre alegerea unui papă oarecum american

Oscar Special 2025: „The Brutalist”, atât de brutal încât nu mai știi ce și cum

Oscar Special 2025: Reacțiunea față cu Denis Villeneuve – Dune: Partea a II-a