Am pus titlul original al filmului în titlul cronicii considerând că traducerea românească – O luptă după alta – coboară oarecum ștacheta. Lupta e luptă, dar bătălia e cu totul altceva.

Sunt aproape convins că Paul Thomas Anderson, PTA pentru inițiați, regizorul, ar fi perfect de acord cu subsemnatul. Nu de alta, dar, născut în inima Hollywoodului, în Studio City, din părinți implicați în artele spectacolului, știe foarte bine că în artă o virgulă – sau o tăietură în film – pusă aiurea poate schimba totul. Omul, de PTA vorbesc, a început să facă filme la șapte ani, iar de atunci le tot face, devenind pe nesimțite unul dintre regizorii determinanți ai noii generații, cea de după Coppola, Scorsese, Michael Mann sau Spielberg. Cei care, de altfel, și-au exprimat in corpore aprecierea pentru ultimul film al lui PTA.

Cel care vă scrie aceste rânduri consideră însă că de această dată – cu tot succesul de casă, filmul devenind cel mai de succes din cariera lui PTA – Anderson s-a pierdut nițel între cele două dimensiuni care îi marchează abordarea cinematografică.

Foto: Merrick Morton / Warner Bros.

E vorba de o pendulare neîncetată de meseriaș autentic între filmul hollywoodian de masă și cel european de artă. Se știe, succesul filmului la public nu ține mereu de artă, ci mai mult de spectacol. Pe asta merge Hollywoodul de la începuturi, renunțând de regulă la pretenții de mare artă. Cu toate acestea, regizorii proeminenți, precum cei pomeniți mai sus, recurg nu de puține ori la împrumuturi sau transfigurări din filmul european de artă, cel care nu vizează neapărat succesul la public.

În cazul lui Anderson, tendința este observabilă de la început, marile sale filme, în frunte cu „There Will Be Blood” – nominalizat la cinci Oscaruri, Daniel Day-Lewis luând pentru interpretare – realizând un echilibru mereu fragil, dar remarcabil între spectacol și artă.

„One Battle After Another”, o bătălie după alta, cum ar veni. Și care acum ne oferă filmul de aproape trei ore în care Leonardo DiCaprio, Sean Penn și Benicio del Toro ne ilustrează perfect contradicția despre care vorbeam dintre filmul de public american și cel de artă european. Cu treisprezece nominalizări la Oscar nu prea ai ce zice, criticii sunt copleșiți, doar unii mai îndrăznesc să pună și o observație critică acolo.

Sean Penn în „One Battle After Another”. Foto: Cinemagia / Warner Bros.

Până și povestea pare inventată în filmele revoluționare europene (sovietice?) de la mijlocul secolului trecut chiar dacă totul se întâmplă într-o Americă scoasă din timp și plasată în mediul underground al mișcărilor revoluționare de stânga. DiCaprio este un „revoluționar” scos la pensie și care se scufundă în alcool și droguri, având grijă de fetița născută dintr-o relație „revoluționară” cu o revoluționară de culoare retrasă între timp în condiții misterioase și oarecum dubioase. În cele din urmă, descoperim că de fapt tatăl este ofițerul „fascist” jucat de Sean Penn, povestea fiind până la urmă o bătălie în timp dintre cei doi și care se termină, așa cum era de așteptat, cu victoria binelui. De stânga, evident.

Poate din schița poveștii realizăm subțirimea mizei. Chiar dacă remarcăm evidente trimiteri la situația actuală cu imigranții din SUA. Sau poate tocmai de aceea. În rest, meserie. Cinematografie impresionantă, joc actoricesc fără cusur, chiar dacă câteodată, tocmai datorită dramaturgiei subțiri, cade în clișeu. Iar aprecierea jocului actoricesc se referă la toți, nu doar la monștrii sacri pomeniți mai sus. La primul ei rol, Chase Infiniti, în rolul fetiței cu tatăl nesigur, este chiar copleșitoare, mulți critici opinând că și ea putea fi nominalizată la Oscar pentru rol secundar, nu doar Sean Penn și Benicio del Toro sau Teyana Taylor, cea care o joacă, spectaculos de-a dreptul, pe mama ei revoluționară.

Chase Infiniti. Foto: ScreenRant / Warner Bros.

Pentru că, să reținem, filmul lui PTA este nominalizat la 13 Oscaruri, fiind depășit doar de recordmanul film de groază „Sinners”, Păcătoșii, adică, nominalizat la 16 premii Oscar, cele mai multe nominalizări din istoria acestor premii-simbol ale cinematografiei americane și mai nou chiar mondiale.

Revenind la „O bătălie după alta”, ca să rămânem la traducerea românească oficială, în mod cert este un film cu pretenții, făcut cu meserie, dar care suferă, așa cum am încercat să schițez mai sus, la armonizarea elementelor luate de ici-colo. Nu este o întâmplare că frații Coen, specializați cam în aceeași direcție, au reușit în 2007 să-i fure Oscarul de la „There Will Be Blood” lui Anderson – cel mai bun film și regie – cu „No Country for Old Men”. Coenii sunt adevărații maeștri în această armonizare a spectacolului american cu rafinamentul artistic european.

Asta nu înseamnă, desigur, că filmul lui Paul Thomas Anderson nu va lua câteva premii Oscar din cele 13 nominalizări, eu însă nu aș paria pe cel care se acordă celui mai bun film. Chiar dacă marea majoritate a criticilor americani sunt convinși de acest lucru…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Citește și:

TOP 40 FILME 2025 – Tragedii personale și globale, bătălii cu toții și cu nimeni, și absurdități la fiecare pas