Filmul mult așteptat, ultimul al lui Martin Scorsese, a debutat săptămâna trecută pe ecranele lumii, inclusiv la Cinema City din Arad. După o avanpremieră în Mai la Cannes, ovaționat la unison atunci opt minute după terminarea proiecției. Rămâne să decidem în cele ce urmează dacă ovațiile s-au datorat calității ieșite din comun sau lungimii obositoare fără pauză – aproape trei ore jumătate – a filmului.

Recunosc, sedus de cele auzite – Coppola l-a declarat cu această ocazie pe conaționalul Scorsese cel mai mare cineast în viață –, am așteptat și eu filmul, sperând în ceva deosebit. Am citit și romanul documentar de mare succes din 2017 pe care s-a bazat creația lui Scorsese, împrumutând și titlul, tradus aiurea de distribuitorul român: Killers of the Flower Moon. Titlul în engleză indică denumirea lunii mai la indienii osage din Oklahoma, acolo unde se desfășoară acțiunea.

Este vorba de o întâmplare reală, una oarecum banală în istoria americană: crimele împotriva indienilor, în acest caz îmbogățiți peste noapte după descoperirea zăcămintelor de țiței de sub pământurile lor cumpărate în urma strămutării forțate din teritoriile băștinașe din Missouri și ale râului Osage.

Scorsese, devenit celebru mai ales cu filme din lumea gangsterilor, n-a lăsat nimic la întâmplare, a început să se documenteze încă din 2019 la fața locului, cerând ajutorul și sprijinul băștinașilor descendenți ai celor cu care s-a întâmplat cumplita tragedie. Este vorba de cel puțin 60 de indieni omorâți în fel și chip, ani la rând, imediat după Primul Război Mondial, pentru a pune mâna pe pământurile lor, mai precis pe veniturile colosale obținute începând cu anii douăzeci ai secolului trecut din exploatarea țițeiului din aceste pământuri.

Filmul se concentrează pe o familie de indieni, mai precis pe o indiancă interpretată magistral de Lily Gladstone, după tată îndiancă Piegan Blackfeet, iar după mamă descendentă a ilustrului premier britanic al cărui nume o poartă, o actriță remarcată în filme independente și care acum își permite să dea lecții de actorie celebrilor De Niro și DiCaprio.

Iar cu această observație am și identificat problema cea mare a peliculei, așa cum apare ea în puținele – majoritatea fiind elogioase, filmul având 92% pe Rotten Tomatoes – cronici de până acum defavorabile. În esență este vorba de rămânerea în clișeu a lui Scorsese, filmul fiind unul de gangsteri, cu De Niro și DiCaprio în rolurile principale, transpus însă într-un mediu, cel al băștinașilor americani exploatați și exterminați, care îi rămâne „celui mai mare cineast în viață”, cu toată documentarea prealabilă, complet străin.

Povestea se învârte în jurul personajului jucat de DiCaprio, un american venit din război care, ascultând de indicațiile unchiului său (De Niro), pus pe jecmănirea indienilor, se însoară cu o băștinașă bogată (Lily Gladstone), devenind complice, în ciuda iubirii sale pentru proaspăta soție, la eliminarea surorilor acesteia, respectiv la otrăvirea ei progresivă acoperită de un tratament cu insulină împotriva diabetului.

De altfel, acest trio s-a format la sugestia lui DiCaprio însuși, cel care inițial trebuia să joace rolul agentului Tom White, scenariul inițial axându-se pe investigația acestor crime și care a dus la formarea de facto a FBI. Însă DiCaprio s-a văzut mai bine în rolul idiotului folosit de unchiul criminal, schimbând astfel concepția lui Scorsese. A ieșit ceva care nu este nimic pe de-a întregul. Film despre gangsteri cu indieni sau western cu gangsteri, cert este că povestea suferă profund în ciuda calităților „de producție” ale filmului: imagine, costume, muzică. Povestea se pierde între intenții nefinalizate, trucurile cu inserții de film mut sau teatrul radiofonic de la sfârșit – în care apare și Scorsese – nereușind să salveze povestea.

Pentru criticii care nu au fost copleșiți de renumele lui Scorsese este aproape evident că soluția era construirea poveștii în jurul indiencei Mollie, personajul jucat splendid de Lily Gladstone. Atât de bine încât grimasele cu barba strânsă-trasă ale lui DiCaprio au devenit de la un moment dat hilare, iar sobrietatea în rău a lui De Niro perfect deplasată. Un singur actor s-a ridicat de fapt la nivelul ei, tocmai în rolul pe care trebuia să îl joace DiCaprio. Fără grimase și gesticulații spectaculoase, Jesse Plemons a fost perfect în rolul agentului Tom White.

Nemaivorbind că prin introducerea ei în miezul poveștii se putea realiza ceea ce a încercat Scorsese, dar nu i-a ieșit: introducerea lumii indienilor în dramă, renunțarea la perspectiva unică a omului alb, acea privire din afară care face ca, în ciuda celor mai bune intenții, lumea indienilor să pară în filmele americane o lume ciudată, stranie și evident inferioară civilizației cotropitoare a albilor.

Așa că, asta este, așteptările au fost mari, poate prea mari pentru niște „meseriași” de la Hollywood-Apple.

Filmul este bine făcut – din 200 de milioane de dolari, e oarecum de așteptat –, actorii sunt buni spre excepțional, va lua și câteva Oscaruri, însă povestea își trădează realizatorii. Așa cum grimasele celor doi „monștri sacri” cu nume italienești ne indică limita meseriei în fața talentului care vine din străfunduri.

Și mai este o treabă: una dintre cele mai importante talente artistice se referă la știința de a te reține, de a te retrage la timp. Apropo de Francis Ford Coppola, autorul Apocalipsei acum și a Nașului, deținător a cinci premii Oscar, cel care l-a „pomenit” ca fiind cel mai mare pe Scorsese. Și cel care nu a mai făcut vreun film de 15 ani, deși e doar cu doi ani mai în vârstă ca acesta…

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă