Intenționez să transform ceea ce am început anul trecut într-o tradiție, prezentând la final de an – alături de Special New Music Top 100 – un clasament personal cu filmele văzute în anul curent, de la cele mai bune, până la cele mai proaste.

Clasamentul cu filme nu va avea mereu un număr fix, va fi adaptat în funcție de posibilități: anul trecut a fost Top 25, anul acesta numărul a crescut semnificativ, la Top 40. Însă nu doar oferta cinematografică s-a îmbogățit față de anul trecut, ci – cel mai important – și numărul filmelor pe care le-am punctat aproape cu nota maximă.

TOP 40 FILME 2025 – realizat de Tomas Arond

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Precizez și acum că nu am reușit să văd câteva filme care, poate, ar fi schimbat puțin clasamentul – cum ar fi „Dracula” de Radu Jude, „Father Mother Sister Brother” de Jim Jarmusch, „The Secret Agent” de Kleber Mendonça Filho, „Nuremberg” de James Vanderbilt sau „O Último Azul” de Gabriel Mascaro – dar cu excepția lui Jarmusch, nu cred că s-ar fi produs modificări notabile în primele zece poziții din Top, care arată în felul următor:

1. Sirāt (regia: Óliver Laxe)

Cu același punctaj ca următoarele șapte filme din listă, totuși, cel mai captivant film al anului vine de la acest regizor începător (este doar al patrulea său film) și complet marginal scenei mainstream, dar care merită toată atenția de acum înainte. „Sirāt” este un road-movie intrigant în deșertul marocan, în care actorii (la rândul lor, nu prea cunoscuți, în afară de Sergi López) oferă interpretări de-a dreptul memorabile, pline de nuanță și vulnerabilitate. Cel mai mare atu al filmului este însă, încă din start, mixajul de sunet și, în mod special, coloana sonoră hipnotică compusă de Kangding Ray (găsești două piese inclusiv în Special New Music Top 100 – BEST OF 2025), o veritabilă furtună electronică care amenință permanent din depărtare și se împletește excepțional cu peisajul vizual și cu tensiunea liniei narative, amplificând atât frumusețea, cât și – mai ales – tragedia poveștii.

2. Left-Handed Girl (regia: Tsou Shih-Ching)

Cel mai cald și discret film al anului vine de la regizoarea taiwaneză Tsou Shih-Ching (nici ea nu prea cunoscută până acum), care își afirmă vocea de cineastă cu o siguranță remarcabilă, fără ostentație și fără dorința de a seduce publicul prin formule facile. „Left-Handed Girl” este un portret intim și multicolor al vieții urbane taiwaneze, construit din gesturi mici și situații aparent banale, în care actorii – extraordinari prin naturalețe și precizie emoțională – dau naștere unor personaje vii, fragile și profund umane. Influența lui Sean Baker, producător și co-scenarist, este vizibilă în felul în care filmul îmbrățișează cotidianul marginal, fără a transforma precaritatea într-un spectacol, ci într-un spațiu de viață autentic, filmat cu o energie calmă și o sinceritate dezarmantă.

3. Die My Love (regia: Lynne Ramsay)

Cel mai imprevizibil film al lui Lynne Ramsay este un experiment excentric, în care regizoarea își permite să testeze stări fără a pierde controlul asupra emoției, chiar dacă exact despre asta este vorba în film. Tonul trilulilu este dat aproape în întregime de Jennifer Lawrence, sprijinit decisiv de imaginea intensă și tensionată semnată de Seamus McGarvey, dar și de chimia bizară – surprinzător de coerentă pentru linia narativă – cu Robert Pattinson. Amprenta regizorală a lui Ramsay – de data aceasta mai jucăușă, mai flexibilă, dar totuși atent controlată – transformă acest exercițiu de stil într-un film care funcționează nu prin explicații și credibilitate maximă, ci prin atmosferă și intuiție.

4. A House of Dynamite (regia: Kathryn Bigelow)

Kathryn Bigelow și-a câștigat reputația cu filmul de război „The Hurt Locker” (2008) și filmul cu teroriști „Zero Dark Thirty” (2012), cu primul intrând în istoria Premiilor Oscar, devenind prima regizoare cu premiul pentru regie (a câștigat inclusiv premiul cel mare – cel mai bun film, în acel an). Deloc surprinzător, cu „A House of Dynamite” ea rămâne cantonată în același registru de thriller realist, în teme geopolitice și scenarii-limită, construite cu o rigoare aproape documentară. Filmul funcționează ca un avertisment iminent, plauzibilitatea catastrofei imaginate – dar inspirate din zbuciumul politico-militar al zilelor noastre – transformând experiența într-o stare continuă de încordare.

5. The Phoenician Scheme (regia: Wes Anderson)

Wes Anderson este unul dintre cei mai recognoscibili regizori ai zilelor noastre, cu un stil cinematografic color-caricatural și umor excentric-absurd atât de bine pus la punct, încât toate filmele lui – mai ales din ultimii ani – par a fi copy-paste după copy-paste, exceptând, desigur, scenariile și personajele. Însă cu toată stilistica reciclată, uneori improvizată, alteori perfecționată, Wes Anderson și actorii lui preferați (mai nou în frunte cu Benicio del Toro) reușesc să surprindă și să amuze de fiecare dată, în orice ipostază nouă, în orice nouă ghidușie sărită (de pe) fix din imaginația bogată a regizorului. „The Phoenician Scheme” nu e o excepție de la regulă. La prima vedere s-ar putea să pară blazat, cam searbăd, neinspirat, deși frumos ambalat în culori vii, însă în cele din urmă n-ai cum să nu recunoști că este, și de această dată, un film bazat. „Myself, I feel very safe” – este o replică recurentă în film și exact așa e și cu noua producție marca Anderson: nu există niciun pericol, nici măcar surprize prea mari, decât o fleșcăială nemărginită de comic de situație – dar una asumată, rafinată și ridicată fără greș la rang de artă.

6. No Other Choice (regia: Park Chan-wook)

„No Other Choice” amintește vag sau mai pronunțat de „Parasite”, fără să-și piardă însă din disconfortul irezistibil à la Park Chan-wook, cineastul care știe să transforme critica socială într-un joc al tensiunilor morale și al violenței controlate. Este un thriller lucid și neliniștitor, în care umorul negru, cruzimea discretă și răsturnările de situație se infiltrează treptat, fără ostentație. Park își păstrează stilul consacrat – cadre atent compuse, ritm calculat și o plăcere vizibilă pentru ambiguitate – reușind să ofere un film care seduce, incomodează și distrează în același timp, fără a căuta șocul gratuit.

7. Urchin (regia: Harris Dickinson)

„Urchin” reprezintă una dintre cele mai plăcute surprize cinematografice ale anului, un debut admirabil în regie de lungmetraj al actorului Harris Dickinson – film în care are și el un rol secundar, poate chiar mai memorabil decât oricare dintre rolurile sale anterioare. Pelicula este inedită pentru că reușește să-și construiască un limbaj cinematografic propriu, respirând o atmosferă apăsătoare, perfect aliniată cu povestea pe care o spune, evitând cu brio concesiile emoționale mult prea des întâlnite. „Urchin” are personalitate, una capricioasă și stranie în mod voit, dar are și o direcție bine conturată spre un abis metaforic, ambiguizat, care te obligă să te gândești la ce a vrut să spună autorul și a doua zi după vizionare.

8. Eddington (regia: Ari Aster)

Un film destul de subapreciat de critici și de publicul larg deopotrivă, din motive diferite. Cei din urmă pur și simplu au preferat să refuze orice contact cu această peliculă din cauza acțiunii plasate în pandemia Covid, blocând deliberat memoria enervantă sau chiar traumatizantă a acelei perioade și a acelor situații – în care filmul prosperă efectiv, tocmai din cauza absurdităților. Criticii de film, pe de altă parte, par să se fi săturat mult prea rapid de stilul satiric flamboiant-amar al lui Ari Aster, ori poate din start n-au gustat linia absurdă trasată odată cu „Beau is Afraid”. În comparație, ce-i drept, „Eddington” chiar pare o imitație slabă a șirului de șocuri calculate și ridiculizări constante din precedentul său film, iar asta – suspectez eu – este, din păcate, vina lui Joaquin Phoenix, care în continuare pare a fi prea obosit pentru a se acomoda unui nou rol după unul de-a dreptul magistral. Pare să sufere de o criză creativă prelungită de la „Beau is Afraid” încoace, trecând anost și neinteresat peste „Napoleon” și „Joker: Folie à Deux”. Ari Aster reușește, cu toate acestea, să fructifice dezorientarea vizibilă a lui Phoenix în favoarea scenariului. Nu neapărat într-un mod spectaculos, dar îndeajuns de eficient. În orice caz, deși nu chiar number 1, „Eddington” este unul dintre cele mai bune filme ale anului, mai ales pentru fanii regizorului.

9. One Battle After Another (regia: Paul Thomas Anderson)

„One Battle After Another” are cele mai mari șanse, în prezent, la cele mai importante categorii la Premiile Oscar (de la Cel mai bun film la Regie, plus un nou premiu pentru DiCaprio și unul în premieră pentru tânăra Chase Infiniti). Carisma filmului este ceva tipic lui Paul Thomas Anderson: o producție nici neapărat de box-office, nici ceva excesiv de artistic-pretențios, ci undeva între, puțin din fiecare, în doze mai mult decât agreabile. Scenariul inițial haotic și confuz, la un moment dat, intră brusc pe făgaș și își capătă un ritm antrenant, presărat cu un combo special de umor și acțiune, care nu ar fi fost posibil fără contribuția următorilor actori, în această ordine: Leonardo DiCaprio – mai în formă ca niciodată, Sean Penn – mai antipatic și totodată mai fascinant ca niciodată, Benicio del Toro – oarecum caricatural, o combinație șoadă între rolurile din „The Phoenician Scheme” și „Sicario”, dar care-i vine ca o mănușă, și revelația anului, Chase Infiniti, actriță debutantă într-un lungmetraj (după o apariție doar în câteva episoade ale unui serial și într-un videoclip muzical), care și-a cimentat cu această ocazie extraordinară poziția în Hollywood grație celebrului regizor și, nu în ultimul rând, talentului ei actoricesc natural.

10. Kontinental ’25 (regia: Radu Jude)

De la Radu Jude te aștepți la multe după „Babardeală” și tot te surprinde cu ceva. Cu ceva plăcut sau neplăcut, aproape că nici nu contează în cazul lui. Te aștepți deci la orice… mai puțin la un film aparent cuminte și parcă deliberat simpluț din Erdély, cu un accent puternic de Erdély… și nu întâmplător am scris așa, în ungurește, în loc de Transilvania. De fapt, ca o paranteză: Transilvania în viziunea lui Radu Jude este prezentă într-un alt film al lui Jude, tot din 2025, „Dracula” – dar pe care nu l-am văzut, de aceea lipsește cu desăvârșire regretabilă din acest clasament. Revenind la „Kontinental ’25”, satira caustică este înlocuită aici cu un umor subtil și inofensiv, iar haosul artsy cu un fir narativ ce se integrează mai degrabă în Noul Val Românesc decât în noul val propriu și personal al lui Jude. Criticile sociale și politice atât la adresa românilor, cât și la adresa maghiarilor din Transilvania nu lipsesc, desigur, sunt bine impregnate în poveste, dar într-un mod mai puțin polemic, ci mai degrabă chiar empatic, accentul fiind pe umanitatea – și căința – personajului principal (executorul judecătoresc jucat de Eszter Tompa).

11. Ballad of a Small Player (regia: Edward Berger)

Un alt film profund subapreciat de critici și de publicul larg, în asemenea manieră încât se pare că sunt aproape singurul pe lumea asta căruia chiar i-a plăcut filmul și care îl consideră cel mai bun dintre cele regizate de Edward Berger până acum, ba chiar cel mai bun rol al lui Colin Farrell dintotdeauna. Măcar cu această ultimă impresie legată de prestația lui Farrell sunt de acord și alții, dar scorul mizerabil de 48% din partea criticilor și 50% din partea publicului pe Rotten Tomatoes tot mi se pare de-a dreptul halucinant. Întocmai halucinant este și filmul, realitatea fiind literalmente jucată la ruletă, fără ca firul narativ să alunece foarte adânc într-o abstractizare forțată, amețitoare. Anul 2025 are un pattern cu filme ce tind spre absurd, spre alienări mai mult sau mai puțin grave, „Ballad of a Small Player” înscriindu-se cu extravaganță fosforescentă exact în acest tipar și – precum în cazul regizoarei Lynne Ramsay cu „Die My Love” – este și o deviație destul de mare de la ceea ce a făcut până acum regizorul, în frunte cu „Conclave” și „All Quiet on the Western Front”. O deviație mare și, aparent, riscantă. Dacă mă întrebați pe mine, consider că este o schimbare în bine. Dar poate-mi plac prea mult personajele distruse și reconfigurate în lumini vibrante, și pun mare preț pe partea imagistică a unui film, ocazie cu care îl felicit pe directorul de imagine James Friend, laureat deja cu un Oscar pentru „All Quiet on the Western Front”.

12. Bugonia (regia: Yorgos Lanthimos)

Cu Yorgos Lanthimos nu e niciodată ușor. Mai ales de când a decis că și-a făcut plinul mult prea ponderat în stil Hollywood ca să-și fortifice celebritatea și să se-ntoarcă la rădăcinile sale the Greek Weird Wave, cu Emma Stone la braț, încă o dată, mai precis a treia oară consecutiv, după acceptabilul „Poor Things” și fascinant de dezbinatorul „Kinds of Kindness” de anul trecut. „Bugonia” e cumva între cele două în ceea ce privește latura absurdă, dar în același timp se deosebește printr-o direcție mizantropă, cu un mesaj profund critic la adresa celor spălați pe creier prin diverse teorii ale conspirației și aberații de tip MAGA, precum și la adresa umanității în general. Într-o lume în care prostia crasă pare să fi învins orice urmă de raționament și luciditate, ne sugerează Lanthimos, scăparea noastră ar fi doar dacă, într-adevăr, adepții teoriei Pământului plat și UFOfilii amatori ar avea dreptate și am fi salvați / cruțați de jalnica oroare a vieții de către niște extratereștri milostivi. PS: nu o vedem goală și nici în scene de sex pe Emma Stone, de data aceasta. Îmi pare rău pentru spoiler.

13. Sovereign (regia: Christian Swegal)

Deși are un scor bun pe Rotten Tomatoes din toate direcțiile, de „Sovereign” parcă au uitat cu toții până la finalul anului, neavând nicio șansă să facă ravagii la vreo decernare de premii sau să fie inclus într-un clasament cu cele mai bune filme ale anului – exceptând Topul de față. Cumva, chiar titlul (în traducere: suveran) sabotează filmul, sugerând și generând o repulsie care eșuează în „mai bine nici nu mă uit”. Mândrii noștri suveraniști, în caz că ar fi văzut filmul atrași tocmai de titlu, precis ar uita cu mare plăcere că l-au văzut, fără discuții sau recomandări ulterioare, deoarece filmul nu le aduce osane specimenelor dezaxate precum Charlie Kirk, ci din contră: ne arată drumul spre pierzanie al unui suveranist obscur american pe nume Jerry Kane, care și-a luat mult prea în serios statutul de misionar și l-a tras după el și pe fiul său. Este un exemplu tragic al psihozei politico-cetățenești a celor care nu doar că își lasă ura să le ghideze viața, ci au impresia că ura lor este calea divină. În film îl vedem pe Nick Offerman într-unul dintre cele mai bune roluri ale sale, revine și Dennis Quaid după o lungă absență din atenția publică (exceptând „The Substance” de anul trecut), dar tot degeaba, cum spuneam, filmul a trecut aproape neobservat, distribuitorul Briarcliff Entertainment fiind o companie mică și independentă, cu o rază de impact / vizibilitate modestă.

14. Frankenstein (regia: Guillermo del Toro)

Fiind inevitabil cel mai celebru titlu, unii precis vor fi nemulțumiți de clasarea atât de joasă în această listă, deși, în apărarea mea, scorul este extrem de favorabil, de vină e doar „concurența” de mai sus. De fapt, chiar îl consider cel mai bun film al lui Guillermo del Toro, surclasând până și celebrul „Pan’s Labyrinth”, și asta în condițiile în care – după cum am mărturisit în recenzia filmului „Nightmare Alley” – nu sunt un mare fan al regizorului mexican, deși îi recunosc valoarea cinematografică, cu tot cu argumentele celor care îl adoră. Nu mă așteptam, dar cu „Frankenstein” chiar a dat lovitura, nimerind cel mai bine de până acum tonul și atmosfera arhicunoscutei povești. Nu pot să nu menționez în paranteză însă că am avut dreptate în recenzia filmului „Nightmare Alley”: ceea ce atunci nu părea încă atât de evident, a devenit limpede ca Luna plină atât în precedentul său film, „Pinocchio”, cât și acum, în „Frankenstein”, și anume faptul că motorul vrăjii filmelor sale se ascunde în ceea ce numim Daddy Issues (complexe paterne), un tipar omniprezent și, cumva, inevitabil, având în vedere că îl putem percepe pe Guillermo ca pe un copil mare. Nu e nimic rău în acest aspect, firește, pe plan psihologic explică însă multe în cazul fanilor săi înrăiți. Pe de altă parte, dacă e să vorbim de șansele la marele premiu Oscar, cred că „Frankenstein” este singura amenințare reală pentru „One Battle After Another” și având în vedere cât de revoltat am fost pentru premiul încasat de „The Shape of Water”, de data aceasta chiar nu m-aș supăra.

15. Nouvelle Vague (regia: Richard Linklater)

Cu descrierea sau argumentele în favoarea acestui film nu mă voi lungi, deoarece am scris o recenzie după ce l-am văzut – vezi aici: „Nouvelle Vague” – o reverență în stil american zeului Noului Val Francez, Jean-Luc Godard. Pe scurt, cred că acest paragraf justifică atât nota, cât și poziția în clasamentul de față: „Nouvelle Vague este, probabil, cel mai agreabil film al lui Linklater, iubit atât de critici, cât și de cinefilii de ocazie, de tip Netflix & chill (serviciu streaming care a și achiziționat dreptul de difuzare). Nu este un film inovator, așa cum s-ar aștepta unii, având în vedere tema. Este, în schimb, un film confesiv, un omagiu, o lecție de istorie a cinematografiei ambalată într-o experiență accesibilă și amuzantă, cu șanse reale de succes la public”.

16. Anemone (regia: Ronan Day-Lewis)

Inițial, am pus acest film mult mai sus în listă, apoi m-am răzgândit puțin, poate influențat – recunosc – de multitudinea de voci care îl cam desființează. Nu neapărat pe merit, aș adăuga. Având în vedere că vorbim de primul film al lui Ronan Day-Lewis, este o realizare admirabilă, demnă de toată atenția. E drept că o foarte mare parte din această reușită se datorează tatălui său în rol principal, epocalul Daniel Day-Lewis, șugubățul multipremiat care, iată, tot nu a renunțat la actorie, așa cum a promis fără să fie întrebat în urmă cu câțiva ani. Dincolo însă de magnetismul patern, „Anemone” își găsește identitatea proprie printr-o regie surprinzător de sigură pe mijloacele cinematografice alese, atentă la detalii, ritm și tăceri. Este un debut cugetat, prin care Ronan Day-Lewis evită ostentația și tentația de a epata, preferând un cinema intim, cu o miză mai degrabă senzorială decât narativă. Dar tocmai această reținere – interpretată de unii drept o slăbiciune – devine, în cele din urmă, unul dintre atuurile sale principale.

17. Sound of Falling (regia: Mascha Schilinski)

Filmele nemțești – cele din zona independentă – sunt… ciudățele, ca să mă exprim elegant. Nu doar prin ton și atmosferă, ci și – deseori – prin mai mult sau mai puțin subtile referințe erotice. „Sound of Falling” nu este un film neapărat vulgar sau ostentativ, dar își asumă fără rezerve o senzualitate difuză și o corporalitate neliniștitoare, integrate organic într-o poveste care traversează generații și traume moștenite. Cu o construcție extrem de atentă și o mână sigură la detalii, Mascha Schilinski livrează un film minuțios lucrat, traversat de un umor caustic, dar totodată discret, care temperează gravitatea subiectului, fără să o dilueze.

18. Caught Stealing (regia: Darren Aronofsky)

Precum Lynne Ramsay cu „Die My Love” și Edward Berger cu „Ballad of a Small Player”, Darren Aronofsky pare a fi într-o dispoziție surprinzător de relaxată, aproape ludică, livrând la rândul lui un fel de experiment mainstream, un film care se îndepărtează vizibil de obsesiile sale anterioare. Nu aș spune că se îndepărtează de stilul său caracteristic, deoarece-l consider un regizor destul de polivalent. Însă față de hiper-realismul toxic din „Requiem for a Dream”, febrilitatea psihologică din „Black Swan”, minimalismul sufocant din „The Whale”, alegoria isterică din „Mother!” sau misticismul grandios din „The Fountain”, „Caught Stealing” virează spre o zonă mai accesibilă, unde comicul se împletește cu acțiunea, suspansul și drama. Rezultatul este un film chiar plăcut, condus cu energie și carismă de Austin Butler, aș spune chiar în cel mai bun rol al său de până acum.

19. The Things You Kill (regia: Alireza Khatami)

De regizorul iranian-canadian Alireza Khatami nu știu nimic, este primul său film pe care l-am văzut, și eram cât pe ce să îl cataloghez drept un film pretențios care nu are nimic de spus, până să-i văd finalul, care închide cercul și îi dă oarecum sens, plusând pe misticismul psihologic pe care marșează timp de două ore. Nu vă așteptați la revelații mari de la final, totuși, însă „The Things You Kill” captează atenția prin felul în care preferă să funcționeze ca un thriller rumegativ, preocupat mai degrabă de întrebări existențiale decât de răsturnări spectaculoase de situație. Filmul construiește o tensiune lentă, apăsătoare, în care miza – viața sau moartea – se infiltrează discret în cotidian, iar calmul aproape hipnotic al narațiunii, care amintește de stilul turcului Nuri Bilge Ceylan, este deviat într-o violență tacticoasă.

20. 2000 Meters to Andriivka (regia: Mstyslav Chernov)

„2000 Meters to Andriivka” este, aproape sigur, doar unul dintre multele filme documentare care s-au făcut sau vor mai fi făcute despre traumaticul război din Ucraina, cu imagini direct de pe front. Chestia e că… dacă nu am ști că ele sunt imagini reale, filmate de militari, aproape că am avea impresia că sunt simulări dintr-un joc video. Acest aspect nu diminuează însă nici calitatea, nici mesajul răscolitor al filmului. Dimpotrivă: este o experiență halucinantă, iar impactul emoțional este cu atât mai dur, pentru că, dincolo de estetică, filmul nu lasă nicio îndoială asupra realității crude pe care o documentează. Târându-se printre gloanțe și bombe, „2000 Meters to Andriivka” nu caută bombasticitatea, ci confruntarea directă cu absurditatea și tragedia unui război trăit la nivel de centimetru și secundă, în care speranța – lucidă, dar fragilă – pentru un viitor pașnic se contopește cu rezistența aproape mecanică a unui popor rănit și cu mândria specifică lumii slave.

21. It Was Just an Accident (regia: Jafar Panahi)

Oarecum similar cu „The Things You Kill” atât prin tema unei crime, cât și prin încercarea filosofică și morală de a justifica cruzimea, filmul lui Jafar Panahi mizează pe construcția unei tensiuni în care trauma și memoria modelază judecata umană, făcând spectatorul să se întrebe cât de departe poate merge cineva în numele justiției – sau, mai precis, al vendetei personale – fără a pierde umanitatea.

22. Cravata galbenă (regia: Serge Ioan Celebidachi)

În sfârșit: cel mai discutat, disecat, înjurat și aclamat film – strict la noi în țară, că în rest, parcă nimănui nu i-a păsat. Din ce am văzut, nu prea există cale de mijloc, filmul este urât sau iubit, nota mea de mai sus fiind, probabil, o anomalie, o dulcegărie prea blândă. Însă eu nu judec filmul prin prisma celebrului scandal de marketing, care poate fi considerat fie catastrofal, fie de-a dreptul excelent (dacă luăm în considerare faptul că s-a făcut o asemenea vâlvă în jur, încât erai parcă obligat să mergi să-l vezi și tu, ca să te convingi dacă au sau nu dreptate toți criticii profesioniști și cei de ocazie, de pe Facebook). Oricum, a fost un scandal de prost gust, care nu a reușit decât să dăuneze filmului, în ultima instanță. Făcând însă abstracție de toate acestea, filmul nu este nici formidabil, nici absolut oribil, are tot atât de multe sau puține defecte pe cât de multe sau puține calități. Sună cam peiorativ dacă formulez astfel, deși nu am această intenție: „Cravata galbenă” este ca un film Hallmark mult peste medie, în primul rând datorită lui Ben Schnetzer (în rolul tânărului Sergiu Celibidache), apoi datorită lui Sean Bean (în rolul tatălui dirijorului, Demostene Celibidache) și, în cele din urmă, culmea (în ciuda reputației) lui John Malkovich (în rolul seniorului Sergiu Celibidache), dar și actriței Kate Phillips (în rolul Ioanei Celibidache), pe care o știm din „Peaky Blinders”. Ca un ultim argument și o concluzie, aș menționa că românii au avut o ocazie perfectă să celebreze: o personalitate marcantă a istoriei și culturii românești a beneficiat de o lumină mediatică și cinematografică internațională. N-a fost un succes răsunător, ce-i drept, dar în loc să ne bucurăm, am desființat deosebit de impulsiv aproape cu toții filmul. Tipic. Și jalnic.

Citește și această recenzie a filmului, semnată de Raluca Medeleanu.

23. Train Dreams (regia: Clint Bentley)

Observ că „Train Dreams” are un anumit „Oscar Buzz”, e drept, abia la capătul listei, deci cu șanse slabe până și pentru o nominalizare, justificabilă doar în măsura în care competiția e slabă spre zero. Filmul nu e rău, cu condiția să ai răbdare să-l urmărești până la capăt… însă problema este tocmai aici: am putea spune, fără a fi suspectați de rea-credință, că este un film plictisitor. Cu toate acestea, imaginea semnată de Adolpho Veloso contribuie mult la calitate, precum și prestația lui Joel Edgerton. Fără să fi văzut prea multe filme cu el, aș spune că – și în cazul lui – este cel mai bun rol al său de până acum. Acțiunea și tonul filmului sunt într-un fel similare (și pe de altă parte total diferite), dar mi-au amintit de „Loving”, un film absolut mediocru din 2016, tot cu Joel Edgerton în rol principal. Revizuind recenzia mea de atunci, îmi dau seama că am nimerit-o însă cu punctajele. În comparație, „Train Dreams” este suficient de mult peste, dar nu exagerat de mult.

24. Late Shift (regia: Petra Volpe)

Scorul excelent pe Rotten Tomatoes (96 / 90) nu ar trebui să ne influențeze, sunt prea puține recenzii ca să avem o imagine obiectivă (26 de recenzii de la critici, 50+ din partea publicului). Nu vreau să spun însă nicidecum că „Late Shift” este un film rău. Este o dramă realistă și bine construită, centrată pe experiența personalului medical care face față unei presiuni constante și resurselor insuficiente. Regizoarea elvețiană Petra Volpe surprinde cu finețe haosul și tensiunea unei ture de noapte într-un spital subdimensionat, fără a exagera sau a teatraliza, lăsând actrița Leonie Benesch să transmită subtil efortul și reziliența personajului său. Povestea, deși aparent simplă și fără răsturnări spectaculoase, funcționează datorită modului în care arată cum reacționează oamenii în fața greutăților cotidiene, într-un mediu de lucru în care empatia este cheia, iar lipsa ei poate fi mai mult decât o ușă trântită.

25. Honey Don’t! (regia: Ethan Coen)

De când frații Coen au mers pe căi separate, a ieșit la iveală influența și stilul specific fiecăruia, amalgamate în precedentele filme regizate împreună. Joel Coen a demonstrat în 2021, cu filmul „The Tragedy of Macbeth”, că reprezintă elementul noir cu accente poetice și, astfel (cel mai probabil), vocea proeminentă în „The Man Who Wasn’t There” și în „No Country for Old Men” (regizate de amândoi), în timp ce mai șugubățul, caricaturalul Ethan Coen pare a fi – în special acum, văzând „Honey Don’t!” – cel care a contribuit mai mult prin umor și prin inventivitate vizuală, cu jocuri de stil teatrale și exagerări caracteristice benzilor desenate, în „The Ballad of Buster Scruggs”, „O Brother, Where Art Thou?” sau în „Raising Arizona” (regizate tot în comun). Acesta este primul film regizat singur de Ethan Coen și, cu părere de rău, nu pot să spun că s-a ridicat la nivelul așteptărilor, deși filmul începe extrem de promițător. Din păcate, regizorul este prea departe de precizia și verva lui Tarantino sau de virtuozitatea pulp a lui Robert Rodriguez. Margaret Qualley este atrăgătoare și badass în rolul detectivului privat, dar cam atât. Polițista lesbi jucată de Aubrey Plaza este inutilă în film, deși tocmai ea ne servește marele plot twist, iar Chris „Captain America” Evans, care ar trebui să fie sarea și piperul caraghios din poveste, nu reușește decât să dezechilibreze tot feng shuiul narativ. Mai mult mister, mai multă introspecție și mai multe elemente vizuale grafice ar fi ridicat mult mai mult ștacheta filmului, dar așa, „Honey Don’t!” eșuează într-o comedie slab colorată (și de duzină), în loc să fie o comedie neagră respectabilă. Punctajul relativ mare în aceste condiții se datorează mai degrabă atmosferei oarecum inedite a filmului și potențialului atins, dar numai parțial.

26. Sentimental Value (regia: Joachim Trier)

După „One Battle After Another”, „Sentimental Value” are cele mai multe nominalizări la Globurile de Aur (nouă, respectiv, opt nominalizări), iar tendința s-ar putea să se păstreze și la Oscaruri. Dacă va aduna mai multe premii, printre care chiar premii importante, rămâne de văzut, dar ceva-mi spune că e doar o alarmă falsă, cumva o recunoaștere internațională în treacăt pentru regizorul norvegian Joachim Trier și pentru actorul suedez Stellan Skarsgård, acesta fiind deja un nume mare la Hollywood de mulți ani, dar încă fără premii relevante, exceptând o banală nominalizare la Premiile Emmy. Filmul este demn de atenție, actrițele Renate Reinsve și Elle Fanning sunt fermecătoare, dar povestea rămâne oarecum previzibilă și fără complexitatea pe care ne-ar fi putut-o oferi. În cele din urmă, singura valoare a filmului este indicată chiar în titlu, dar este insuficientă pentru a stârni lacrimi de fericire sau de orice fel.

27. Hamnet (regia: Chloé Zhao)

Apropo de lacrimi… în comparație cu „Sentimental Value”, „Hamnet” chiar are o forță tragică mult mai clară și organică, iar asta datorită exclusiv actriței Jessie Buckley și actorului de numai 12 ani, Jacobi Jupe. Cam la aceste atuuri se rezumă și punctajul de mai sus. Povestea care ar trebui să conteze – respectiv marea revelație de final, că personajul principal e William Shakespeare (nu e spoiler, este divulgat în trailer și indicat și în titlu) – este cel puțin ciudată, ca să nu spun dubioasă. Chloé Zhao nu m-a impresionat încă defel, în schimb a vrăjit cumva Academia de Film American prin flash-uri de banalități obscure, astfel încât are deja două dintre cele mai importante premii Oscar cu „Nomadland” (pentru Cel mai bun film și Cea mai bună regie). Hype-ul pentru Paul Mescal mi-e, de asemenea, de neînțeles, deși suspectez că ține mai mult de aprecierea publicului feminin decât de meritul actoricesc. În „Hamnet”, Mescal strică absolut tot farmecul filmului, un farmec și așa destul de șubred.

28. After the Hunt (regia: Luca Guadagnino)

Cu „After the Hunt”, Luca Guadagnino calcă pe terenuri minate, cu teme deliberat stingheritoare, enervante și pretențioase. Latura snobistă nu se manifestă prin formă sau regie, ci prin limbajul academic-filosofic al personajelor – o alegere perfect justificată, de altfel, de mediul în care se desfășoară acțiunea, printre profesori de filosofie la Universitatea Yale. Înainte de a intra în intriga construită în jurul unei acuzații de hărțuire sexuală, filmul devine o palmă rece dată exceselor politically correct, un vehicul ideologic anti-woke, articulat pe un raționament incomod, dar greu de combătut fără a apela la ipocrizie. Nu e greu de bănuit că tocmai această latură explică scorul lamentabil de pe Rotten Tomatoes, într-un climat critic încă excesiv de sensibil la astfel de teme. În altă ordine de idei, Julia Roberts este excelentă, probabil în cel mai bun rol al carierei sale, maturizarea ei actoricească – venită parcă din senin – contribuind substanțial reușitei acestui film.

29. Thunderbolts* (regia: Jake Schreier)

Ajungem în zona „crepusculară”, în mare parte mainstream a acestui clasament. Pentru cine nu e în temă: „Thunderbolts*” este un film Marvel, iar asta înseamnă, firește, eroi și antieroi, supereroi cu superputeri, situații catastrofale rezolvate aproape doar prin pocnitul degetelor, acțiune și suspans de popcorn. Dar mai e și umor foarte reușit cât cuprinde, campionul la acest capitol – cel care cară tot filmul pe umeri – este cel mai neplauzibil erou, jucat de David Harbour (pe care-l mai știm din „Stranger Things”), respectiv personajul Alexei Shostakov / Red Guardian. Dacă cei de la Marvel ar fi inspirați, ar lansa un film dedicat doar acestui personaj fan-favorite. Cu siguranță ar fi un hit. Nu sunt inspirați, așa că n-au decât să se mulțumească cu nota 3/7 – un scor, chiar și așa, foarte bun pentru un film de duzină.

30. Sinners (regia: Ryan Coogler)

Din capul locului precizez că este o comedie neagră relativ savuroasă, destul de bine jucată și regizată, cu o mare bilă albă pentru acel mash-up istoric-fantastic, cu scena de dans tribal-frenetic și muzică transgenerațională. Dar apoi vine bomba, mă rog, petarda: nu e doar un western cu Michael B. Jordan în rol dublu, este un western-horror comic cu vampiri. Adică OK, e clară treaba, e un film light, de divertisment, nu e un scenariu gândit cu prea mult creier, intenția este, oricum, devorarea spectaculoasă a creierului. Iată deci o nelămurire de-a mea, legată de astfel de grozăvii cinematografice: cinefilii cu ștaif refuză cu superioritate juvenilitățile de tip Marvel, dar sar în sus cu aclamații prețioase când văd o porcărie de zile mari ca „Sinners” (97% de la critici pe Rotten Tomatoes). Există un mare „Oscar Buzz” și pentru acest film, cu 97% șanse să fie nominalizat inclusiv la Cel mai bun film și Cea mai bună regie. Vorbim de regizorul care nu a ieșit în evidență până acum decât cu două filme „Black Panther” (adică Marvel) și cu „Creed” (din franciza „Rocky”). „Sinners” e de nivelul și din registrul „Get Out” (chiar i-am dat același punctaj), deși filmul lui Jordan Peele are o alură mistic-psihologică mai de Doamne-ajută – sau dată Dracu’, depinde de perspectivă.

31. Caliu: Nicidecum altceva, ce să fac altceva? (regia: Simona Constantin)

Documentarul despre frontmanul Tarafului de Caliu a fost proiectat la Arad în cadrul festivalului „One World Romania”. Am scris atunci, într-o recenzie mai amplă: „E «Fear and Loathing in Clejani» aici, într-un fel, fără elementul Gonzo, desigur, eventual într-o variantă gypsy, rurală și nepretențioasă, cu un umor sincer și neintenționat, complet diferit de spectaculozitatea asumată a lui Kusturica, de exemplu. (…) Nu e vorba de frică și dezgust (fear and loathing) propriu-zise în poveste, chiar din contră, e o celebrare a ceea ce putem numi «Romanian Dream» sau, mai degrabă, «Romani Dream», e un testament și un testimonial al celebrității lui Caliu, chiar dacă filmul pune accentul destul de insistent pe discrepanța dintre ce a fost și ce a rămas. Putem, astfel, pune problema și așa: ca o teamă latentă față de pierderea strălucirii de altădată”. În completare, ca să justific și nota de mai sus, pot spune doar că este un documentar foarte bun, dar așa cum se întâmplă deseori cu asemenea producții, într-un clasament cu filme artistice nu mai are acea forță, acea particularitate extraordinară care îl poate pompa mai sus, pe linia de plutire. I-am dat nota 3/7, echivalent cu un „MEH… treacă-meargă”. Nicidecum altceva, ce să fac altceva?

32. The Naked Gun (regia: Akiva Schaffer)

„The Naked Gun” al lui Akiva Schaffer e genul de comedie care nu se rușinează de statutul său de blockbuster-wannabe: zgomotoasă, lejer-îndrăzneață, și construită să smulgă râsete fără mari pretenții de originalitate. Filmul păstrează scheletul și ritmul seriei clasice, deși umorul nu mai are prospețimea anarhică de altădată, se bazează mai degrabă pe familiaritate decât pe surpriză. În acest context, Liam Neeson este o alegere surprinzător de inspirată – rigiditatea lui iconică devine combustibil comic pur, autoironia cu care își joacă rolul fiind o injecție suficientă de energie cât să justifice întreaga producție.

33. The Amateur (regia: James Hawes)

Privind trailerul, „The Amateur” pare un film solid de acțiune. Nu e cazul. Rami Malek este readus în postura unui hacker, rol care l-a consacrat în serialul „Mr. Robot”, dar pentru că a ajuns între timp și în postura de bad boy într-un film James Bond, în acest film devine inclusiv un action man de circumstanță, cu o vendetă personală. Din păcate pentru el, este exact așa cum am presupus atunci când, printr-o glumă de proporții a sorții, a câștigat Oscarul pentru rolul din „Bohemian Rhapsody”: a creat un personaj excelent în serialul „Mr. Robot”, dar ca actor, mai mult de atât, nu prea poate. A avut marea șansă să devină o figură emblematică în blockbustere hollywoodiene, dar nu prea-i iese și rămâne, în consecință, la statutul de amator.

34. Captain America: Brave New World (regia: Julius Onah)

Vreau să precizez că îmi plac filmele Marvel, dar le tratez, bineînțeles, ca atare, ca pe niște produse de divertisment, nu pelicule care merită vreo atenție deosebită. Deși nu sunt nicidecum un fan al personajului, consider că unul dintre cele mai bune filme din seria MCU a fost „Captain America: The Winter Soldier” din 2014, în regia fraților Russo, un film care se remarcă în mod admirabil chiar și ca un film de acțiune convențional, printr-un scenariu ancorat, cât de cât, în realitate și o coregrafie de luptă lipsită de ostentația superputerilor. Noul Captain America, cu afroamericanul Anthony Mackie în rol principal, a vrut să pluseze pe acțiune și suspans over the top, cu antieroi precum Red Hulk și The Leader – personaje care pot fi fascinante pentru copii în benzile desenate, dar pe marele ecran… eh. Poate tocmai de aceea, filmul nu a reușit să facă valuri nici la box-office… sau poate pentru că – contrar crezului dureros de fals de la momentul triumfal „Avengers: Endgame” din 2019 – lumea nu e încă pregătită pentru un Captain America negru. Cel puțin, nu într-o lume în care Trump a revenit la putere.

35. The Long Walk (regia: Francis Lawrence)

Creațiile lui Stephen King și adaptările cinematografice aferente nu mi-au captat niciodată interesul, în afară de „The Shining”-ul lui Kubrick. Acțiunea din „The Long Walk” sună relativ bine ca o premisă pentru un roman sau film, în execuție, în schimb – cel puțin în această adaptare regizată de Francis Lawrence – este… cum să mă exprim în cuvinte cât mai elevate cu putință? Varză! Filmul parcurge milioane de pași fără sens într-o cursă pe viață și pe moarte, o imagine stupidă de ansamblu până și pentru standardele unei distopii. În tot acest timp se leagă prietenii, participanții se distrează, fac mișto unii de alții, își satisfac nevoile în mers etc. Contraargumentele în favoarea filmului ar putea suna astfel: orice război este o cretinitate, și totuși se întâmplă și în ziua de azi, în viața reală… atunci de ce ar fi atât de tras de păr un scenariu precum „The Long Walk”? Putem interpreta povestea ca pe o alegorie care critică întocmai înrolarea voluntară în război, adică spre o moarte aproape sigură… dar esența problemei este, de fapt, cum decurge acțiunea filmului, nu ideea de bază. I-am acordat filmului nota 1 și nu zero deoarece, în momentele de maximă tensiune, când țeava puștii țintește capetele, filmul reușește totuși să livreze suspansul potrivit.

36. The Fantastic Four: First Steps (regia: Matt Shakman)

După două încercări nereușite sub egida 20th Century Fox, Marvel și Disney au readus pe marele ecran prima superechipă din istoria benzilor desenate, având în frunte actori aflați pe val, în primul rând Pedro Pascal, urmat de Joseph Quinn, Vanessa Kirby și Ebon Moss-Bachrach. Din perspectiva box-office, eșecul a fost evitat cu succes, dar balonul artificial supradimesionat s-a dezumflat inevitabil, înainte să apuci să numeri până la patru, pentru că „Fantastic Four: First Steps” nu a reușit să aducă în față altceva decât încă un film de popcorn irelevant.

37. Materialists (regia: Celine Song)

Cea mai ciudată intrare în acest top vine de la revelația anului 2024, pe atunci debutanta Celine Song. Cu filmul „Past Lives” – pentru care i-am dat nota maximă (vezi recenzia aici) – a rupt gura târgului, primind categoric pe merit două nominalizări la Oscar, printre care Cel mai bun film al anului. Aveam mari speranțe, așadar, de la următoarea ei creație. „Materialists”, cu o distribuție stelară pentru publicul său țintă – Dakota Johnson, Chris Evans și Pedro Pascal –, nu este însă altceva decât un rom-com lamentabil, un film de Hallmark recomandabil pentru o oră târzie, când șansele sunt mari să adormi și să nici nu realizezi în a doua zi că ai pierdut ceva. Prin „ceva” mă refer la două ore de curcubee vomitate pe fluturași plăpânzi dintr-un impuls pur romantic. My heart will go on, Celine! Adică hai, pa!

38. Keeper (regia: Osgood Perkins)

Nu prea diger filmele horror. Am o problemă, mai precis, cu body horrors, gore și slasher movies, dar am și o grămadă de excepții, filme psihologice considerate, uneori, horror. Regizorul Osgood Perkins a ieșit în evidență cu filmul de anul trecut, „Longlegs”, căruia i-am dat nota 3 din 7… dar numai datorită performanței uluitoare a lui Nicolas Cage. Ca și precedentul, „Keeper” este tot un film de groază mai degrabă psihologic, dar cu înclinații inclusiv spre subgenurile care nu mă fascinează defel, cu creaturi bizare și scârboase, care apar – conform rețetei culinar-cinematografice din Evanghelia lui Bau-Bau – abia la final, până atunci e doar suspans și groază bazată pe mister alienant sistematic. Rețeta de față este – ce să spun? – deosebit de „originală”: un cuplu simpatic se duce într-o cabană în pădure și apar primele semne că ceva nu e în regulă cu casa. Apoi aflăm că ceva nu e în regulă nici cu partenerul masculin bărbos. Apoi stafii și alte vrăjeli necurate… ok, hai, next!

39. A Big Bold Beautiful Journey (regia: Kogonada)

Asemenea filmului „Materlialists”, „A Big Bold Beautiful Journey” vrea să fie un rom-com, dar fără partea comică, ci mai degrabă cu infuzii de fantasy. Rom-fan ar fi prescurtarea, presupun. Problema filmelor de dragoste este că funcționează doar dacă există chimie autentică între actori, ori dacă aceștia reușesc să simuleze sentimentele impecabil – un exemplu perfect și la îndemână ar fi filmul menționat mai sus, „Past Lives”. Colin Farrell cu Margot Robbie nu se potrivesc însă nicicum. În plus, scenariul pare de domeniul Acasă TV, dar cu efecte speciale mai scumpe și cu tehnologii semi-hi-tech inserate în poveste. Nici nu știu de ce i-am dat nota 1 în loc de zero. Probabil pentru Margot Robbie, chiar dacă joacă complet fără chef.

40. Dracula: A Love Tale (regia: Luc Besson)

Aici vine partea cu adevărat distractivă! Un film care excelează în prostie – imaginea de mai sus spune cât o mie de cuvinte: Franța, la graniță cu România. Denumirea „România” nici nu existase încă în acele vremuri – aș menționa asta în treacăt. Nu știu la ce mă așteptam (adevărul e că la nimic spectaculos) cu un titlu precum „Dracula: A Love Tale”. Nu înțeleg de ce regizorii mai insistă cu reinterpretări după reinterpretări ale lui Dracula, la fel cum nu înțeleg ce s-a întâmplat cu săracul Luc Besson. A fost pe val în anii ’90 cu „Léon: The Professional” și „The Fifth Element”, însă de atunci… fix în jos s-a dus. Poate cu excepția seriei cult-classic „Taken”, deși nu pot să mă pronunț, nu le-am văzut. Revenind: Dracula à la Besson este necruțător de ridicol din toate punctele de vedere, dar partea dureroasă este că de la un regizor cu o asemenea reputație te-ai aștepta, totuși, la ceva mai mult decât o copie ieftină, o combinație trasă de păr între „Bram Stoker’s Dracula” de Coppola și „Perfume: The Story of a Murderer” (ecranizată de Tom Tykwer). Putea fi însă și mai rău: „Dracula: A Love Tale – The Musical”. O idee pentru alți regizori care nu mai au nimic de spus.