sâmbãtã, 20 iulie, 2024

Special Arad Logo

    Enola Day – Cine a mai murit? Ce contează, începe vacanța…

    de Lajos Notaros | 21 iunie 2024, 7:38 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    0

    La vârsta mea devii atent la tot felul de alte chestii.
    Banalitățile cotidiene nu te mai interesează, le-ai tot auzit o viață întreagă, nici fotbalul nu te mai înflăcărează, atâta politică și afaceri într-un joc pe care în copilărie îl jucai cu ceilalți de seama ta pe tăpșanul din capătul satului. La poartă mică, normal.

    Ș-apoi a început și sezonul vacanțelor. A scăzut până și deverul de pe FB. Numa poze cu plaje și locuri unde au ajuns ei, iar tu n-o să mai ajungi în veci amin. Zâmbete cât ecranul, n-ai tu telefon atât de mare să încapă toate.
    E drept, se și mai moare. La ziar se știe de când îi lumea că nu există știre mai tare ca moartea. Depinde doar de context cât de tare. Dacă era tânăr, eventual tânără, dacă a murit, vorba vine, de moarte bună sau, dimpotrivă, de una violentă. Accidentele de circulație mai nou sunt banale, dar dacă a fost ajutat să treacă pe lumea aialaltă, atunci da, explodează internetul.

    1
    Am parcat cu greu, nu găsești locuri libere în centru nici acum, în miezul verii, mă grăbesc spre agenție să îmi plătesc abonamentul. App-ul nu funcționează, asta este, nici eu nu sunt un geniu al digitalului, hai că o rezolv la fața locului până nu se face cald de tot. Nu observ diferența de nivel dintre trotuar și drumul pavat spre ușa agenției, mă împiedic zdravăn, luând din elan spre o bancă pe care stă în așteptare un domn în vârstă.

    Îmi permit să îi spun așa, era parcă mai în vârstă ca mine. Omul se uită îngrijorat spre gesticulația mea în cădere, se și mișcă un pic, să-mi facă loc pe bancă, parcă. Mă redresez totuși, mă opresc uitându-mă spre el, îngăimând ceva de scuze. „Nu sunteți primul care se împiedică”, îmi spune el vădit ușurat că nu s-a terminat mai rău.

    „Puteau să o niveleze”, mai completează zâmbind din ce în ce mai vesel. Mda, reușesc eu să mai spun înainte de a intra pe ușă. Înăuntru aer condiționat, tineri și tinere care sunt prea tineri chiar să îmi fie nepoți. Îi spun uneia despre ce este vorba. „Așteptați, veți fi strigat”, îmi spune ea, înmânându-mi un bilețel cu un număr de ordine.

    Mă pun pe un taburet verde, cu spatele la vitrina care ne desparte de dogoarea de afară. Cel de lângă mine întoarce capul și mă studiază cu un zâmbet firav pe buze. Mă uit și eu mai atent, a, da, păi ne cunoaștem de o viață, chiar dacă în anii din urmă nu ne-am mai văzut deloc.

    2
    „Ce mai faci”, mă întreabă după ce își dă seama că l-am recunoscut. Bine, zic eu, ce aș putea zice tocmai după ce am scăpat fără să îmi rup ceva, dar tu?

    „Tot așa”, continuă el șirul răspunsurilor obligatorii. Trec la ceva mai intim: sănătos, fără probleme? „Da”, zice el, de data aceasta cu un zâmbet schimbat. Nimic serios. Mai scrii?, îl întreb atunci făcând apel la preocupările noastre comune. „Nu”, zice el, „am terminat. Nu mai are rost”. La privirea mea întrebătoare continuă: a trecut timpul. Ce se întâmplă acum nu mă interesează. Nimic serios, nimic profund, doar șmecherii și autoreclamă.

    Da, îi spun eu ca să vadă că sunt pe felie: ne-am mutat pe Facebook. Acolo este viața noastră. Cel puțin aia pentru ceilalți. „Mda”, continuă el ideea:„ numa superficialități și săgeți fără vârf. Eu sunt bun și deștept, toți ceilalți sunt răi și proști. Prea simplu, prea fără miză adevărată”.

    N-am mai continuat, ne-a venit rândul. Prima dată lui, pe urmă, imediat, și mie. Tânăra se uită la mine ca la un app. Se vede bine că nu vorbește cu un om. Nu are mimică, nu are intonație, nu are sentimente. Când îi spun ceva, încercând să par binevoitor și spiritual, chiar curtenitor, se uită la mine speriată. Până la urmă am reușit să rezolvăm problema, i-am mulțumit ceremonios, a zâmbit și ea oarecum firesc, convingându-mă că totuși nu este o întrupare a inteligenței artificiale.

    Cu cel care nu mai scrie ne-am întâlnit la ieșire. Mă aștepta în ușă să ne luăm rămas bun. „Puțini am mai rămas”, a zis în cele din urmă. „Citeam chiar acum că a mai murit unul. Și nici nu era foarte bătrân. Atâta ne-a mai rămas și nouă: moartea”. A râs după asta vădit bine dispus și a plecat zâmbind.

    3 1
    Am râs și eu. În drum spre mașină mă uitam la cei care treceau pe lângă mine. Venind sau depășindu-mă. Căutam un zâmbet, o întrebare, o nedumerire sau, pur și simplu, o față care să îmi spună că e bine, e în regulă, hai, că merge, sunt greutăți, dar asta este, le depășim și gata. Sau ne depășesc ele și gata din nou.

    Nu am reușit. Poate nu am avut noroc, poate nu am fost destul de atent, nu se poate ca oamenii mai nou să se creadă pe Facebook și pe stradă. Și nu erau toți cu telefonul în mână. Cei mai mulți treceau uitându-se înainte, să nu cumva să dea cu ochii de privirea celuilalt.

    În cele din urmă mi s-a părut că am prins o privire umană. Era un cerșetor la colț de stradă, se uita spre mine plin de speranță și umilință. Nu sunt obișnuit cu asemenea gesturi, dar acum m-am dus până la el și i-am întins prima bancnotă care mi-a venit în mână. Era de zece lei, omul părea vădit surprins, și se uita la mine în continuare de parcă eram de pe You Tube…

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    5 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.