Unii îl cunosc de pe vremea în care prezenta emisiunea „Tu ești cel mai tare” la TV Arad, alții l-au văzut pe scena teatrului sau a filarmonicii, prezentând diferite evenimente mondene și culturale ale Aradului, iar alții l-au „descoperit” mai recent, fiind gazda emisiunii Westbook de pe West TV, însă pe lângă ocupația de „entertainer”, Adrian Moldovan mai are o pasiune: din când în când devine „aventurier”.

L-am contactat după ce s-a întors din ultima expediție în Asia, ocazie cu care a răspuns la întrebările noastre.

– Adi, spune-ne puțin despre această pasiune a ta, legată de călătorit. Ai străbătut multe zone în care unor oameni nici nu le-ar trece prin cap să meargă… De unde a început totul? Care au fost locurile cu care „te mândrești”?

– Totul a început pe când realizam emisiunea „Tu ești cel mai tare” la TV Arad. Acolo, formatul emisiunii presupunea prezentarea anumitor personalități, vedete, evenimente sau locuri. Într-o toamnă am avut ocazia să ajung pe cont propriu în Maroc și am facut „greșeala” de a lua și camera video cu mine. Evident că nu m-am putut abține să nu filmez, urmând să văd ce va ieși. A rezultat un extraordinar reportaj de călătorie, ceea ce m-a încurajat atât pe mine, cât și pe șeful meu de atunci, dl. Alexandru Moț, să plusăm în această direcție. De mare ajutor în decursul anilor mi-au fost prietenii (și totodată sponsorii deplasărilor mele) de la firma Euro Travel, l-am numit aici pe Ciprian Gabor, un om de o aleasă valoare.  Cu sprijinul său am realizat numeroase emisiuni peste hotare, întâi la TV Arad, iar ulterior sub genericul  „Jurnal de Vacanță” la West TV. Trebuie să menționez că emisiunile de călătorie filmate în România au fost realizate avându-l ca ghid și ocazional cameraman pe un alt Om cu ”o” mare, eternul îndrăgostit de natură Paul Ionescu, ce mi-a devenit bun prieten și totodată mentor spiritual. Calitatea reportajelor de călătorie a crescut enorm odată cu colaborarea și prietenia  începută cu Sebastian Dehelean, un cameraman de excepție, care a avut răbdarea să mă filmeze în cele mai inedite și aventuroase ipostaze. „Adi și Sebi” sunt de altfel nume inseparabile în mass-media arădeană. Unul din cele mai minunate și importante  momente ale carierei mele de jurnalist a fost expediția din 2009 de pe Kilimanjaro – prima expediție arădeană pe cel mai înalt vârf al Africii, „nebunie” la care m-a convins și m-a ajutat sa o realizăm un alt om față de care mă înclin până la pământ, Ovidiu ”Japan” Cismas. De „mândrit” mă mândresc cu fiecare lucru frumos întâlnit în decursul vieții mele, pentru că am știut să mă bucur de fiecare floare, de fiecare clădire sau de fiecare om pe care l-am întâlnit. Casele de lemn ale satului părăsit Ursici din Munții Apuseni au pentru mine aceeași valoare ca piscurile înzăpezite ale Munților Himalaya.

– Acum, din câte știm, locuiești mai mult în străinătate. În momentul de față cu ce te ocupi? 

– Din păcate viața nu este întotdeauna cum vrei tu să fie… E adevărat, trupul meu trăiește mai mult în străinătate, dar inima mi-e mereu „acasă” , în Arad. Mi-e mai greu de la o asemenea depărtare să am o activitate jurnalistică atât de intensă ca înainte, dar se poate. Vin des în țară și colegii abia așteaptă să pună camerele pe mine și să îmi îndese un microfon în mână. Aici, unde mă aflu acum, lucrez în specializarea mea de bază, cea de farmacist. Tangență cu presa, culmea, am, deși e greu să te afirmi într-o limbă pe care evident că nu o poți vorbi fără accent străin. Sunt colaborator ocazional la emisiunea farmaceutică a unui post regional de radio. Faptul că sunt aici îmi dă ocazia de a face însă o dată pe an „expediții” mai mult sau mai puțin complexe, cu mijloace pe care nu le aveam acasă, cum a fost și aventura de luna trecută. Nebunii pe care le fac tot sub culorile Aradului și ale României.

– Apropo de „meseria” ta… Am înțeles că ai scris și o carte. Urmează să îți îndrepți cariera și în acea direcție? 

– Cochetez cu scrisul încă din școala primară. Într-un fel e de înțeles, tata fiind profesor universitar de limba română. Am o groază de caiete cu poezii și povestiri. Pasul către prima carte publicată l-am făcut în 2012. Atunci participarea mea (sponsorizată integral de către un alt om pe care îl respect mult- Marcel Vlăduțoiu) la expediția „România- O Inimă pentru Asia” a fost condiționată de realizarea unui film și a unei cărți despre expediție. Volumul este de fapt un jurnal de călătorie, scris însă cu mult umor. Cititorii și-au exprimat dorința de a mai citi rânduri scrise de mine, dar a scrie o carte presupune, în primul rând mult, mult timp bun care în ziua de azi cam lipsește tuturor. De aceea încă nu știu dacă voi (sau „vom”) scrie, alături de cel care m-a însoțit anul acesta în Asia, o carte cu ultimele noastre aventuri. Întâi vrem să terminăm filmul și apoi vom vedea cum stăm cu timpul.

– Zilele trecute ai revenit din ultima ta „escapadă” pe care ai avut-o în Asia.  Cu ce ocazie ai mers acolo? 

– Am ajuns… din întâmplare! Marcel, organizatorul expediției de acum 2 ani („România – O Inimă pentru Asia”) a pus la cale pentru acest an o altă nebunie: proiectul „București-Beijing”. Era vorba de o exediție de și mai mare anvergură, cu două mașini, timp de trei luni, prin Bulgaria, Turcia, Iran, Pakistan, India, Nepal, China, Mongolia, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia și Ucraina. Eu am confirmat participarea, au început să se rezolve permisele și vizele… când am aflat că nu pot fi toate cele 3 luni alături de ei. Atunci am decis să îi însoțesc doar timp de 3 săptămâni, din India până în China. Am făcut demersurile necesare  și mi-am cumpărat bilete de avion către Delhi și înapoi din Beijing. În ultimul moment expediția a întâmpinat probleme serioase datorită războiului din Ucraina și mai ales a vizei de Pakistan, care nu le-a mai fost acordată. A însemnat o groază de bani pierduți și o schimbare de ultim moment al traseului, cu renunțarea la Pakistan, India și China. Astfel eu am conceput în grabă propria mea „expediție”, 6000 km Delhi-Kathmandu-Beijing, evident, fără mașini. Spre marele meu noroc, am găsit disponibilitatea de a mă însoți la un om care mi-a devenit cel mai bun prieten, Immanuel Czege. Alături de el, care are mari calități de globe-trotter sau „backpacker”, am avut parte de numeroase aventuri în aceste 3 țări asiatice. (Trebuie să mai adaug aici că Marcel, împreună cu ceilalți 3 însoțitori ai săi, se află încă în expediție; au reușit să ajungă totuși în China, dar mașinile le-au rămas în Mongolia… e o poveste interesantă, abia aștept să o auzim când se întorc). Am petrecut așadar 3 săptămâni în Asia, în plin sezon musonic. A fost incredibil! Locurile, oamenii, mâncarea (chiar dacă am avut mereu probleme digestive de la aceasta), modul în care a trebuit să ne descurcăm singuri… Da, e o lume, de fapt sunt TREI lumi foarte diferite față de ce e aici. Cel mai mult ne-a plăcut atmosfera din Nepal, cu culorile și haosul de acolo. India e foarte frumoasă, dar este multă mizerie și sărăcie… China ne-a surprins prin modernismul, ordinea, oamenii și aglomerația ei. Am postat mereu pe Facebook poveștile locurilor pe unde am trecut și am filmat enorm. Abia aștept să termin filmul, pe care îl vom distribui gratuit pe internet. Dar voi avea de lucru la el câteva luni bune. Eu m-aș putea adapta să trăiesc, să zicem, în Nepal. E pe gustul meu, ieftin și plin de aventuri. India e prea călduroasă și plină de pericole exotice, nu prea aș face față fizic. China e prea… occidentală și cozile sunt prea mari și omniprezente, nu aș avea răbdare pentru așa ceva. Eu fug de aglomerație și civilizație, de ce crezi că fac speologie de 20 de ani? Și de ce crezi că locuiesc efectiv în pădure, într-o mică stațiune din Alpi?

– O ultimă întrebare, cum îl vezi pe Adi Moldovan peste vreo 30 de ani?

– Nemuritor, sper,  în mintea celor care l-au cunoscut. Pentru că viața e efemeră și 30 de ani e o perioadă lungă de timp, probabil va fi deja într-o lume mai bună.